Ioan Scurtu

O privire obiectivă ne conduce la concluzia că cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic și cultural. în 1866, România avea 4115 818 locuitori, iar în 1914 ajunsese la 7 771 341 locuitori. Dintr-o țară vasală Imperiului Otoman, România a ajuns un stat independent și respectabil în Europa, dorit de ambele tabere aflate în conflict, începând din iulie 1914. Prin reformele înfăptuite, România intrase într-un ritm rapid de dezvoltare economică; dintr-o țară aproape fără industrie ajunsese să dispună de cele mai mari și performante rafinării din Europa; dintr-o țară fără monedă națională, România avea, după 1900, una dintre cele mai puternice valute de pe continent. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituția din 1866 și-a dovedit viabilitatea. Monarhia constituțională devenise o realitate, intrată în conștiința publică.

În cuvântul său, adresat poporului român, Ion I.C. Brătianu spunea: „Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele țării. De neclintit în convingerile sale și în hotărârile sale în timpul războiului, bun și înțelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său și care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea și liniștea “.

În cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea, România a parcurs mai multe etape de evoluție. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avânt din anii 1934-1938 și, în sfârșit, începutul recesiunii (1939-1940). În ansamblu a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce privește economia și mai ales industria. Viața politică a fost foarte agitată, au avut loc mari confruntări între forțele democratice și cele extremiste; partidele politice au cunoscut un proces de erodare, ceea ce a înlesnit lui Carol al II-lea să treacă la dizolvarea lor formală în martie 1938, pe fondul unei evidente ascensiuni a Gărzii de Fier. Mutațiile din vara anului 1940 n-au fost rezultatul unor evoluții firești, ci al contextului internațional, al creșterii agresivității Germaniei. în plan cultural s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în privința creșterii nivelului de cultură al maselor, cât și în afirmarea unei reale elite intelectuale. Politica externă a României s-a caracterizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvgardarea păcii; până la urmă, decisivă a fost poziția marilor puteri, care a condus spre cea de a doua conflagrație mondială, țara noastră fiind victima politicii de forță și de dictat a Uniunii Sovietice, Germaniei și Italiei.

Regele Mihai și-a legat numele de actul de la 23 august 1944, prin care conducătorul statului, mareșalul Antonescu, a fost destituit și arestat; România a încetat ostilitățile împotriva Națiunilor Unite și a revenit la un regim democratic Acest act, sprijinit de principalele partide politice — Partidul Național-Țărănesc, Partidul National-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist — a fost primit cu satisfacție de populația țării, care a sperat că România a ieșit din război și a obținut „pacea". După 23 august 1944, regele Mihai nu și-a putut exercita, pe deplin, prerogativele constituționale, deoarece România — potrivit înțelegerilor dintre Marile Puteri, care alcătuiau Coaliția Națiunilor Unite — a intrat în sfera de influență (dominație) a Uniunii Sovietice. Inițial, monarhul a încercat să se opună acțiunilor vizând preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, ajungând până la „greva regală" declanșată în august 1945. Apoi, dându-și seama că orice împotrivire era sortită eșecului, a ratificat toate actele emise de guvernul Groza și de Parlamentul ales în noiembrie 1946. Regele a devenit tot mai izolat, iar România rămăsese singura țară din centrul și sud-estul Europei cu regim monarhic; în acest context, la 30 decembrie 1947, Mihai I a fost nevoit să abdice.

Secolul al XX-lea are cea mai bogată istorie din întreaga existența a omenirii, în acest secol s-au înregistrat două războaie mondiale, au dispărut câteva imperii și au apărut mai multe state naționale, viața oamenilor s-a schimbat, știința și tehnica au revoluționat toate domeniile existenței sociale. România a parcurs o evoluție semnificativă: în 1918 s-a realizat statul național unitar (România Mare), în 1940 s-a produs o prăbușire teritorială, ameliorată, parțial, în 1945. De la votul cenzitar (pe colegii) s-a trecut la cel universal; regimul democratic a sucombat după 20 de ani, când s-a instaurat un regim de autoritate monarhică, urmat de altele, de esență totalitară.