You are here
Alexei Mateevici. Publicistică
Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia
Lupta moldovenilor pentru drepturi
Tovărășiile de cultură pe la sate
Înainte cu bine!
Aceste cuvinte am pus eu în sfârșitul celei din urmă scrieri, în care am vorbit cu cititorii despre trecutul și viitorul nostru, despre mișcarea noastră pentru drepturi și lumină.
Cu aceste cuvinte am hiritisit pe toți frații moldoveni cu Anul Nou, dorindu-le din adâncul inimii noroc și izbândă în pornirile lor. I-am hiritisit pe adevărații moldoveni, feciorii credincioși ai neamului lor, care s-au pus în capul mișcării ș-au urmat cu dragoste lucrul deșteptării, aducându-l pân’ la ușa anului ce s-a început.
Le-am dorit ca mișcarea, ridicarea moldovenilor din Basarabia să ajungă cât mai degrabă o mișcare a tuturor moldovenilor basarabeni. Acum putem să zicem că noi ne-am întâlnit față în față cu cel dintâi mare lucru, care a avut să-l aducă și care l-a adus de acuma Anul Nou. Cu alegerile în viitoarea dumă, care fără îndoială sunt menite să aibă o însemnătate nespus și nemăsurat de mare în soarta norodului moldovenesc. Viitorul nostru puțin câte puțin începe a ni se deschide și a se lămuri. Mersul alegerilor ne va arăta cine suntem noi și unde-i locul nostru. Alegerile vor spune tuturor dacă suntem noi vrednici sau nu pentru viață.
Ele ne vor face ori oameni vii, oameni ca toți oamenii în cel mai frumos înțeles al cuvântului, ori niște mortăciuni fără voință, fără lumina minții și fără drepturi, niște dobitoace, precum ar și vrea să facă tot norodul Rusiei vechii ocârmuitori ai acestei țări nenorocite, care în vremea de față, când lumina dimineții și a răsăritului se lățește de acuma peste tot locul, încă trag înapoi, gândind să aducă noaptea iarăși.
Bineînțeles că zadarnice sunt toate silințele lor, zadarnice sunt toate cele ce au făcut ei în vremea de pe urmă, ca să oprească în loc mișcarea slobozitoare.
Însă dacă noi, o mână de moldoveni, care pân-acum am fost vecinic înjosiți și prigoniți, într-o clipă așa de mare, precum este asta, care-o petrecem acuma,— dacă noi în vremea de față vom ședea cu mâinile pe piept, fără ca să facem ceva și fără ca să ne unim cu celealalte neamuri din Rusia în mersul lor,— apoi noi rămânem departe în urmă, singuri și lepădați de toți. Iar dacă vom fi lepădați de toată omenirea, care s-a pornit să-și caute viață mai bună, apoi suntem pierduți pe totdeauna pentru viață, suntem un norod mort. Vedem că zilele ce trec hotărăsc viitorul nostru.
Și numai de la noi atârnă să facem ca aceste zile să ne pregătească în întunericul vremii viitoare o viață luminoasă, fără obijduiri și fără ticăloșii. Și tot de la noi atârnă să ne facem pe sine și pe copiii noștri niște robi nenorociți și păcătoși mai dihai de cum am fost noi și părinții noștri. Dacă în vremea de astăzi ne vom pune pe lucru cu toată sârguința noastră, cu toate puterile sufletului nostru, atunci suntem scăpați.
Atunci, fără îndoială, că în dumă vor ajunge să fie aleși numai binevoitori ai moldovenilor, iar nu niște oameni străini pentru noi, ori niște vânzători de neam de felul lui Crușevan.
Iar dacă vom ședea acum degeaba și nu vom lua nici o parte la lupta ce merge înaintea alegerilor, fiind numai privitori,— atunci nici să nu ne gândim la ceva, nici să tragem vreo nădejde. Atuncea toate sunt trecute pentru noi. Știind că vremea de față este de mare însemnătate, toți în Rusia se pregătesc pentru alegeri. Se pregătește și norodul și vrăjmașii lui, strângându-și și înmulțindu-și puterile. Să ne pregătim dar cât de mai grabnic și noi. Asta am zis-o de multe ori și o mai zicem iarăși acum, când au sosit alegerile.
Ele vor fi o luptă mare de viață și de moarte între norod și dușmanii lui. Și pentru asta trebuie să ne unim și iarăși să ne unim nu numai între noi, ci cu celealalte neamuri din Rusia, care luptă pentru alte rânduieli în viață. Unirea obștească să fie acuma cea dintâi dorință a noastră. Și numai având în vedere această unire fără orișice deosebire și îndeplinind-o vom putea birui în lupta alegerilor. Și numai atunci vom putea merge înainte și cu bine.
„Unde-i unul — nu-i putere“.
Cât de cunoscute sunt aceste cuvinte ale poetului și de câte ori în aceeași vreme vedem că în viață lucrurile în multe întâmplări se fac nu tocmai așa, cum zic poeții, că rareori se întâmplă ca un lucru obștesc să fie început cu puterile unite.
Basarabia noastră, având în vremea de astăzi cea mai neapărată nevoie de întocmirea bună a lucrurilor obștești ale poporului moldovenesc,— are și cea mai mare trebuință de unire, care lipsește cu totul din mijlocul moldovenimii.
Este lucru știut că temelia tuturor nevoilor unui popor este lipsa de cultură a păturilor țărănești. Tocmai de această boală suferă moldovenii basarabeni. Cu dânsa trebuie mai întâi să lupte moldovenii cei culți și binevoitori ai neamului. Cu cât mai mult se va înlătura întunecimea țărănimii moldovenești, cu atât mai departe va ajunge tot neamul nostru. Iar înaintarea culturală a neamului se poate ajunge numai pe calea lui proprie, căci țăranul numai atunci se deșteaptă și-și luminează mintea, când aude cuvântul deșteptării și al luminării în limba lui părintească. Altă limbă el nu știe, iar dacă îl înveți în limba lui, îl poți învăța orișice limbă și știință. Deci, cea dintâi datorie și țintă a moldovenilor luminați este cea mai largă cultură națională. Și cel dintâi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ținte, este unirea culturală.
În trecutul nostru, ba chiar și în vremea din față, noi nu știm nici cultură, nici unire, și asta din pricini care sunt foarte lesnicioase pentru pricepere. Firește, în trecut n-am avut putință nu numai ca să ne unim pentru un lucru cultural obștesc, dar și ca să ne gândim la cultura locală. Alte au fost vremile, alte au fost împrejurările. În ziua de astăzi, când zorile deșteptării parcă încep a luci și pentru țăranul nostru basarabean și pentru poporul moldovenesc, parcă luminată a moldovenimii basarabene nu prea face încercări de lucrare la înaintarea norodului. Deprinsă cu nepăsarea de mai înainte și fiind lăsătoare din firea ei moldovenească, ea deocamdată parcă nu arată semne de ajutorare culturală. Poate, aici are multă însemnătate și gândul că țăranul moldovean încă nu-i gata de-o viață deșteaptă culturală, ceea ce am auzit-o de la unii moldoveni din tagmele de mai sus.
Avem deci de a face îndeobște cu întrebarea foarte însemnată pentru chestia culturii moldovenești: este țăranul, este poporul moldovenesc pregătit pentru viața culturală, ori ba? Dacă este, apoi toată datoria alcătuirii acestei vieți cade asupra intelectualilor moldoveni, și țăranul are tot dreptul să aștepte de la dânșii îndeplinirea datoriei lui. Dacă nu, apoi nici nu-i de vorbit despre deșteptare, lumină, cultură și alte lucruri frumoase.
Dacă cercetăm mai de aproape socoteala asta, vedem că vremea renașterii culturale a norodului nostru a venit. Asta o arată acele mijloace culturale, care le au moldovenii din Basarabia astăzi și care nu leau avut mai înainte.
Astăzi nimeni nu poate tăgădui că prin schimbarea împrejurărilor politice limba și viața noastră este recunoscută de stăpânirea sub care ne aflăm, la asta mai înainte nici nu ne gândeam.
Astăzi avem tiparul nostru moldovenesc — cetățenesc și bisericesc; avem gazeta moldovenească, avem de-acuma și carte bisericească în limba noastră, carte care se tipărește în tiparnița moldovenească de cărți bisericești. Într-un cuvânt, avem dovezi sigure că vremea a adus și moldovanului nostru un vânt de trezire.
În cât privește însuși poporul moldovean în rădăcina lui țărănească, mai deunăzi am avut prilej să arăt că el cu o dorință așteaptă învățătură moldovenească și nu numai așteaptă, dar pricepe și chipul cum ar trebui pusă în practică treaba asta — tovărășiile luminătoare ale moldovenilor culți. Vasăzică, cine spune că moldoveanul nu dorește și n-are nevoie de învățământ pe limba lui, acela închide ochii ca să nu vadă adevărul vieții.
Așa fiind, moldovenii luminați n-au decât să se pătrundă cu desăvârșire de conștiința datoriei lor morale și obșești și să înceapă lucrul luminător.
(Va sfârși)
La 24 iulie [a] anului mergător a încetat din viață preotul de loc Mihail Matveevici. Răposatul și-a lăsat soția cu patru copii nepuși la cale. Peste vreo două săptămâni după înmormântarea lui, văduva pleacă la Chișinău spre a-l ruga pe preasfințitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tânăr, cu familia mică, care, deci, avea putința de a le da orfanilor ajutor atât moral, cât și material. Rugămintea scrisă, cu expunerea tuturor acestora, fusese trimisă mai de timpuriu. Preasfințitul îi răspunde văduvei în mod nesigur (nelămurit), zicând că uneori cu străinii te împaci mai bine decât cu ai tăi și că el nici nu-i făgăduiește, dar nici nu-i respinge rugămintea. Și văduva, nemulțumită, se întoarce acasă.
De aici se începe o istorie interesantă, care, fiind pân-acuma singura în felul ei și zugrăvind moravurile preoțimii basarabene, dovedește două lucruri: l. că tulburările de astăzi au atins și tagma duhovnicească și 2. varsă puțină lumină asupra unor oameni, așa-numiți „fruntași ai satelor“, arătând pân’ la ce ajunge uneori ticăloșia lor.
Satul nostru trecea la preoți de cel mai bun „popor“—“prihod“ din ținutul Benderilor, din pricină că bietul preot răposat, mulțumită străduințelor sale extraordinare, își făcuse o casă foarte bună și-și ducea frumos treburile gospodăriei casnice și ale câmpului, ba își sădise pe pământul bisericesc și o viișoară. Asta-i făcea pe preoți să creadă că „prihodul“ aduce venituri enorme și îndată te face cu mii.
De aceea, imediat ce se deschise Zaimul, ei se tulburară. Preasfințitul se pomeni cu o mulțime de cereri de „prihod“ cu caracter amenințător: unul scria că, de nu va primi Zaimul, o să se împuște; altul că se va spânzura etc. Mai mulți erau de cei bătrâni cu cruci și cu „camilafce“.
Firește că stăpânitorului lor nu-i venea prea bine; el sta la cumpănă: pe de o parte, atâția preoți bătrâni și „cinstiți“; de nu-i vei da Zaimul vreunuia dintr-înșii, se va mai spânzura și atuncea ia-ți asupra păcatul lui; pe de altă parte, o văduvă sărmană roagă pentru un preot, care să-i dea ei și orfanilor sprijin și adăpost; dar acest preot e foarte tânăr. Și el (preasfințitul) nu făcu nici așa, nici altmintrelea: îi făgădui Zaimul părintelui Iacov Tocan din Chiștelnița, care-l rugase să-l mute de acolo, neputându-se împăca cu diaconul său.
Vizitând Zaimul la 3 septembrie, părintele Tocan a găsit că Zaimul nu e mai bun decât Chiștelnița și i-a spus preasfințitului, că de-acu nu mai dorește să fie în Zaim. Și iarâși locul a ramas liber.
Pe când se petreceau acestea la Chișinău, în Zaim se făceau altele. Diaconul Gligorie Goitu umbla prin sat, zicând că arhiereul le trimite oamenilor preoți, iar preoteasa văduvă îi alungă. Acest diacon e un putregai de moșneag, care foarte bine se potrivește cu porecla să și care cântă în biserică atât de bine, încât îți vine s-o rupi de fugă.
Mai sunt în Zaim doi țărani boieriți, cu surtuce și cu pantaloni strâmți, din cei cărora rușii le zic „nici dracului tămâie, nici Domnului lumânare“. Acești oameni — fruntași ai satului — sunt Vanea Munteanu și Tudosel Veste. Aceștia, miercuri, în 6 septemvrie, s-au dus la poliție împreună cu diaconul și-au scris preasfințitului jalobă că preoteasa văduvă, vroind să fie în Zaim cumnatul ei, l-a făcut pe părintele Tocan să-și lepede noul popor al său, iar sătenii au mare nevoie de preot și nu pot sta mult fără dânsul și, prin urmare, să le trimită preasfințitul mai repede preot.
Bineînțeles că această cerere, însoțită de clevetire, a fost scrisă fără voia țăranilor, cu voia numai a doi surtucari și-n frunte c-un ticălos care se numește diacon. Ei sunt, pe lângă asta, atât de tonți, că nu știu că însuși preasfințitul ține locul deschis, fiind în îndoială din pricina refuzării lui Tocan.
Pân-acuma lucrurile se află în aceeași stare. Ce va mai fi vom vedea.
Dar cele povestite constituie o faptă tristă, arătând — cu privire la preoții doritori de „prihod“ — cine împiedică propășirea satului, gândindu-se numai la bani, și în ce privește „fruntașii“, care sunt acei oameni ce răspândesc prin sate huliganismul și luptă împotriva luminării țăranilor.
* * *
Dacă cele descrise mai înainte arată vredniciile preoților și ale fruntașilor, apoi cele de mai la vale, cred, vor da o idee mai deplină despre felul cum stau alte trebuințe în tagma duhovnicească. Pentru asta, mi se pare, e destul să urmez povestirea celor petrecute în Zaim în timpul de pe urmă, scoțând la lumină singurele fapte fără de orice lămuriri.
Odată cu preotul Tocan se duce din nou la Chișinău și sărmana văduvă. Ea încă nu-și pierduse cu totul nădejdea: o mai sprijinea puțin prepunerea că poate preasfințitul măcar de astă dată va ține seamă de rugămintea ei și-i va da putință ei și orfanilor de a rămânea în satul și-n casa ei, mutând la Zaim pe cumnatul ei.
Venind la arhiereul, află că preasfinția sa zace bolnav și nu primește pe nimine, nici nu se ocupă cu de-ale slujbei. Atunci văduva, îndreptându-se către secretarul preasfințitului, îl roagă să-i aducă aminte stăpânului său despre rugămintea ei, când astfel el (secretarul) va scăpa o familie întreagă de sărăcie și înjosiri.
Secretarul făgădui că va pune spre asta toate silințele și, după cum se făcu cunoscut mai pe urmă, s-a ținut de cuvânt. Însă, cu toate acestea, într-o bună zi, după întoarcerea din Chișinău, nenorocitei văduve îi vine veste, că la biserica din Zaim e numit de către preasfinția sa preotul din Copceac, din ținutul Akkermanului, Ion Gobjilă.
Părintele Gobjilă e un preot dintre cei cu capitaluri în bancă, cu cruci pe pântece și cu camilavce în cap. Satul Copceac, ca popor, e foarte bun și bănos, și părintelui Ion îi ședea bine și la locul lui vechi. Dar vedeți că lăcomia îl duce pe om din ce în ce mai departe și, împins de ea, părintele Gobjilă scrie preasfințitului cererea să-i dea Zaimul și-l primește neîntârziat. Nu se poate de închipuit scârba și deznădejdea bietei văduve la primirea acestei știri. Ea fusese lipsită de ultimul sprijin și adăpost, fusese dată afară împreună cu copiii din casa și gospodăria sa proprie și rămăsese pe drumuri, neavând nici un chip sigur de trai.
Ea era nevoită să-și risipească gospodăria, atât de temeinic pusă și dusă de cel răposat. Trebuia să fugă din locurile cu care era atât de strâns legată. Iar casa, via și alte acareturi, înființate de răposatul părintele Mihail în sudorile feței lui, treceau în mâinile și folosința unui om străin, ba încă cu bună stare materială.
Din ziua când înștiințase despre mutarea lui Gobjilă la Zaim, văduva prinse a slăbi văzând cu ochii — tot de gânduri rele și scârboase și de amărăciune. Aceasta se sfârși în așa chip, că căzu în cele din urma la o boală serioasă și grea, încât acum nici nu se mai scoală din așternut și tot mereu își cheamă moartea.
Fața ei e stinsă de n-o mai recunoști.
Ochii — roșii de lacrimi.
Iar primprejur, un tablou de risipă desăvârșită. Cine vrea — las’ să judece.
* * *
Sfârșesc povestea preoților noștri. După desemnarea părintelui Gobjilă la biserica noastră trecu mult timp până ce sătenii au văzut preot în satul lor. Părintele Gobjilă, ca și Tocan, în cele din urmă își refuză desemnarea sa, dezamăgindu-se în privința materială.
Între acestea nevoia de preot se făcea tot mai neapărată și aspră. Țaranii din Zaim rămăseseră de râsul locuitorilor din împrejurimi, care ziceau că zaimenii sunt atât de răi, încât și preoții fug de ei. Prin sat se porniseră niște zvonuri urâte, ce îndeobște își iau zborul în asemenea întâmplări, care, desigur, întotdeauna înrâuresc rău asupra stării morale a sătenilor.
Numai nu prea de mult s-a mutat la Zaim preotul nou însemnat, părintele Malahie Matvievici din satul Fetești, ținutul Hotinului. Țăranii sunt foarte mulțumiți, că după fel de fel de bucluc din pricina lipsei de preot în cele din urmă l-au căpătat. Zaimul a stat fără preot timp de aproape 3 luni, ceea ce se întâmplă arareori în tagma duhovnicească.
Am spus de multe ori că moldovenii trebuie să se deștepte, să muncească mult la învierea lor națională, adică la trezirea poporului lor, și să lupte pentru drepturile celea, la care năzuiesc toți binevoitorii lor. Am mai spus că toate acestea alcătuiesc nu un lucru de bună voie, care poate să fie lăsat și fără orice luare aminte, ci o datorie, căci, dacă nu va fi îndeplinită această datorie, apoi tot neamul nostru din Basarabia poate să fie șters, și atunci numai noi o să fim vinovați de pierirea noastră. Este foarte firesc lucru ca cititorul să se întrebe în ce stau îndeobște acele dreptăți, la care trebuie să ne gândim întotdeauna și care ne vor scăpa de întuneric și nevoi, dacă le vom dobândi.
Trebuie să ne dăm bine seama de cele ce avem să cerem și să fie ele întipărite în mintea noastră tare și lămurit, ca să nu zică unul una, iar altul alta și astfel să ne încâlcim și să ne abatem din calea noastră. Pentru asta este de trebuință ca noi cu toții să ne înțelegem datoria noastră către noi înșine într-un fel hotărât, cu toată lămurirea putincioasă, mai în scurt, să știm bine ce ne trebuie nouă.
Fiecare știe că multe, foarte multe ne trebuie... Căci de multe a fost lipsit poporul nostru chinuit și topit în lacrimile plânsurilor sale. Multe a suferit el...
Am vorbit mai înainte, pe cât am avut chip, despre toate nevoile moldoveanului nostru basarabean, am pus în scrierile noastre tot dorul inimii lui. Acum, când cu fiecare zi ne apropiem de o clipă de cea mai mare văjnicie în viața noastră — de alegerile în dumă
— cu atât mai multă nevoie se simte ca noi să adunăm la un loc cele grăite și să dăm o însemnare scurtă a nevoilor și trebuințelor noastre, ca toți frații basarabeni să fie într-un cuget și într-o gândire, pricepând cererile lor în dumă și silindu-se ca între împuterniciții basarabeni să fie mai mulți moldoveni, și anume așa moldoveni, care cu foc să sprijine toate cererile noastre și să fie adevărați apărători ai neamului nostru la Petersburg.
Asta, mai înainte de toate, este trebuința noastră cea mai neapărată și numai atunci, când va fi ea îndeplinită, putem să le îndeplinim pe celelalte.
Drepturile, care vor fi cerute de noi atunci, se despărțesc în două: l. drepturi naționale (drepturile norodului nostru) și 2. drepturi cetățenești.
Orișicine știe că împărăția rusească este locuită nu numai de ruși și de moldoveni, ci mai trăiesc în ea multe alte neamuri, care vorbesc fel de fel de limbi, au fel de fel de credințe și obiceiuri. Toate neamurile neruse, precum suntem și noi, moldovenii, când au drepturile lor naționale, adică când au voie să vorbească, să scrie, să citească, să învețe, să se judece și să se roage în limba lor, atunci ele pot desfășura în pace și liniște toate puterile minții și ale inimii lor.
Atunci ele își aduc folos lor însele, cât și împărăției în care trăiesc, căci, mergând înainte în toate privințele, ele mișcă și dau înainte, pe de o parte, cultura (învățătura, luminarea minții) lor, iar pe de alta aduc la bună stare și țara stăpânitoare, dându-i toate foloasele. După cum se vede din cele spuse mai sus, toate acestea se pot ajunge, când un popor are voie să se folosească cu limba lui, care este cel mai de căpetenie mișcător al învățăturii și înaintării. Pe lângă limbă, prin școli, prin biserici, prin cărți și gazete un norod de alt neam, care locuiește într-o țară atât de mare, ca Rusia, trebuie să mai aibă și de sine cârmuirea (autonomia) lui, căci fiecare neam numai atunci se ocârmuiește bine, când se cârmuiește potrivit cu obiceiurile lui, potrivit cu drepturile lui naționale. Pe de altă parte, dintr-un oraș, cum este, de pildă, Petersburgul, nu se pot ocârmui bine fel de fel de neamuri, care prind bucăți de pământ din împărăție, depărtate de capitala țării (de târgul cel mai mare).
Așa fel de cârmuire pricinuiește numai rău atât țării stăpânitoare, cât și poporului care trăiește în țara asta.
Pân-acum în Rusia treburile în privința asta au stat tot așa și cu alte popoare neruse și cu poporul nostru moldovenesc. Acum toate neamurile din împărăție își cată drepturile lor, de care am vorbit mai sus, și trebuie să le cătăm și noi, moldovenii.
Al doilea rând de drepturi este alcătuit din drepturile numite cetățenești, vasăzică, acele drepturi, de care trebuie să se folosească toți cetățenii (locuitorii) Rusiei, fără deosebire de nație (norod) și credință. Aceste drepturi sunt trebuincioase, pentru ca traiul poporului întreg să se atârne de la el însuși, precum și toate acele lucruri, ce se fac pe banii lui.
O țară numai atunci poate să trăiască bine, în pace, liniște și lumină, când toți locuitorii (cetățenii) își ocârmuiesc treburile lor la un loc și când datoriile lor (birurile, care le dau în hazna, și toate celea ce le cere lor stăpânirea) sunt potrivite cu drepturile lor: cu cât mai mari și mai multe sunt datoriile, cu atât mai mari și mai multe să fie și dreptățile.
Tot poporul rusesc și toate neamurile, care trăiesc în Rusia, au fost pân-acuma lipsite de aceste drepturi cetățenești. Ele au dat foarte mult și n-au luat aproape nimic. Din pricina asta s-au pornit atâtea nevoi nesuferite pe capul bietului popor. Și nu numai la noi în Rusia s-au petrecut lucruri de acestea, ci în fiecare țară unde treburile au stat așa.
Iar pilda acelor țări, unde i-au fost date poporului drepturile cetățenești, ne arată cu totul alta: ele trăiesc bine, și bunăstarea lor se mărește cu fiecare an.
În vremea de față poporul rusesc și noi, moldovenii, trecem de la starea cea veche la viață nouă și numai noi înșine prin dumă putem să ne zidim viața pe temeiul drepturilor spuse mai sus. Însă, se înțelege că mai înainte de toate trebuie să avem în vedere drepturile noastre naționale și, potrivit cu asta, ținând seamă de cele arătate, să alegem așa moldoveni, care să ceară îndeplinirea nevoilor și trebuințelor noastre.
Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia
Am venit — a spus păr[intele] Mateevici — să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai. (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.
Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești. Mai întâi de toate să știți că:
- Unde-i unul nu-i putere
- La nevoi și la durere.
- Unde-s doi puterea crește,
- Și dușmanul nu sporește.
Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!
Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)
Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.
Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.
Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.
Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.
Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.
Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.
Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)
[În cursul ședinței a II-a Al. Mateevici a mai avut o intervenție:] N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!
Vremea și împrejurările, în care ne aflăm noi astăzi, pun asupra noastră o datorie, pe care trebuie s-o știe orișice moldovean din Basarabia și să se străduie s-o aducă la îndeplinire. Să nu creadă nimeni că ea este un lucru nou, necunoscut sau că este atât de greu, încât nici nu te mai poți gândi la îndeplinirea datoriei. Nu este lucru necunoscut, căci este din suferințele de veacuri ale norodului nostru moldovenesc. Este plângerea moldoveanului nostru, năzuința lui la o viață în rând cu oamenii. Cum să nu știe el, sărmanul, ceea ce are și ceea ce ar dori sa aibă? Durerile lui au găsit întotdeauna răsunet pe paginile gazetei noastre.
Nu este lucru greu, căci este firesc. Omul nu poate să tacă și să doarmă liniștit când îl doare ceva. Este destul să simți durerea, ca să cauți alinare, însăși firea te face s-o cauți îndată ce ai simțit-o. Asta este o datorie firească.
Dacă moldovenii noștri pân-în vremea de astăzi au stat obijduiți în întuneric, apoi asta din pricină că au fost atât de chinuiți în traiul lor, atât de lipsiți de cele mai trebuincioase trupului, inimii și minții, că nici n-au știut că mai este ceva pe lume, afară de bordeiele lor sărace și pustii. Ei nici n-au auzit de bunurile învățăturii în limba mamă, nici nu ș-au putut închipui ce plăcere simți când citești o carte scrisă în limba care-o auzi și o vorbești din leagăn. Iar despre drepturile cetățenești nici nu-i de grăit. Toate acestea un lung șir de ani au fost pentru el necunoscute.
Acum, când răsare soarele deșteptării, moldoveanul simte toată povara cea grea a vieții nenorocite, care-l apasă pe el. Se înțelege că și la noi cel dintâi o simte asta țăranul, care în toate vremile și la toate popoarele a fost suferitorul, plângătorul și ducătorul nevoilor întregii națiuni (întregului norod), pe când tagmele cele mai de sus, căpătând destul de lesne plăcerile vieții, adeseori uită de fratele sau cel înjosit și neîndreptățit. În aceeași vreme s-a văzut că atunci când cei mai mari și mai norociți din norod nu uitau de cei mai mici, întreg poporul scăpa de întuneric, de jugul neștiinței și al lipsei de drepturi. Când cei mai mari dădeau mâna frățească de ajutor și de unire la cei mai mici, atunci poporul își înalța mândru capul, se adăpa la izvorul luminii și al științei și mergea, tot mergea înainte. Așa ne spune nouă istoria — povestirea faptelor trecute a tuturor popoarelor (noroadelor). Prin spusele istoriei, datoria noastră, ca a unui popor, ni se înfățișează și mai lămurit.
În scurt, ea constă într-aceea ca țăranul luminat prin faptele ce se petrec acuma la noi în împărăție și pricepând în ce stare de plâns se află, să nu stea ademenit, nepăsător, ci, ascultând glasul firii sale, să spuie întotdeauna și peste tot locul de suferințele sale. Căci numai dacă va cere, i se va da.
Iar moldovenii cei ce prind locuri însemnate în împărăție, se deosebesc prin avuție multă, să nu uite niciodată că sunt moldoveni și că după spinările lor un popor întreg zace în sărăcie trupească și sufletească, așteptând de la ei măcar o rază, o licărire luminoasă în lungul său rând de suferințe.
Așadar, fiecare moldovean trebuie să-și aibă în vedere datoria spusă mai sus, dacă vrea ca poporul nostru să iasă la calea propășirii și să fie în rând cu lumea.
(Mai—octombrie 1913)
Expoziția (vâstavka) din Kiev, care a avut loc în vara aceasta, prin bogăția lucrurilor scoase la vedere a înfățișat o priveliște măreață. După planul, ce s-a avut în vedere la început, ea a fost să fie numai o expoziție a țărilor de miază-zi a Rusiei, dar mai pe urmă acest plan a fost lărgit, și expoziția a primit numirea de „Expoziția fabricilor, gospodăriei sătești, negustoriei, științei și meșteșugurilor din toată Rusia“.
Expoziția din Kiev a prins o bucată de loc destul de însemnată: toată toloacă numită Troițkaia în partea târgului, ce poartă numele de Bessarabka (de la numirea țării noastre — Basarabia) și, pe lângă asta, costișele dealurilor megieșe.
Aici au fost 31 de pavilioane (locașuri pentru lucrurile scoase la privire) de ale comitetului expoziției și 132 de pavilioane ale fabricilor și caselor de negustorie din toată Rusia. Vederea de dinafară a expoziției a fost foarte frumoasă. De la poarta cea mare de intrat se începe o toloacă lungă, împodobită cu fel de fel de florării, verdeață, chipuri de marmură și izvoare de apă bătătoare în sus. De amândouă părțile toloacei erau pavilioanele expoziției, împodobite cu niște coloane (stâlpi) mărețe. În partea din fundul expoziției o scară mare de piatră cu 120 trepte duce în vârful dealului, unde să înalță mărețul pavilion al Zemstvei, zidit întrun chip vechi grecesc.
Toată clădirea era împodobită pe din afară c-un rând de luminițe electrice, și seara, când se aprindeau aceste luminițe, te fermeca frumusețea. Tot așa și celelalte pavilioane.
Expoziția a avut o mulțime de despărțituri, dintre care cele mai însemnate după bogăția lucrurilor, ce se afla în ele, sunt: despă rțitura mașinilor și uneltelor de gospodărie sătească, despărțitura negustoriei, despărțitura științei și a meșteșugurilor și altele. Despărțitura mașinilor la expoziție a prins un loc foarte însemnat: ea se afla într-un rând întreg de pavilioane.
Aici au fost așezate mașinile uriașe de ale fabricilor lui Berman, Șvede și de ale altora, o mulțime de motoare de tot felul, automobiluri, locomobiluri, mașini de stins pojarul și multe altele. Dar deosebit de multe au fost mașinile și uneltele de gospodărie sătească: treierători și secerători uriașe, semănători de cele ce seamănă în rânduri, fel de fel de pluguri, teascuri pentru poamă și multe altele.
Școala de tipar din Kiev a pus la privirea tuturor mașini electrice de tipărit, făcute cu mare iscusință. Dintre dânsele cea mai vrednică de luare-aminte era mașina de cules buchii pentru tipărit. După mașinile și meșteșugurile tiparului într-o clădire, acoperită cu sticlă, venea despărțitura negustoriei. Aici o mulțime de pavilioane, iarăși foarte frumoase, unde nu numai că se vindeau felurite meșteșuguri, dar se arăta și pregătirea lor împreună cu toate noutățile fabricării. Așa fiind, despărțitura asta era totdeauna plină de lume, ce năvălea într-însa cu sutele.
Aici s-au putut vedea multe de toate. Zemstva din Veatka îți arăta o mulțime de lucruri folositoare pentru școala sătească, ieșite din meșteșugăria ei: culegeri ajutătoare la învățătură, meșteșuguri de știință și fel de fel de zugrăveli. Tot în despărțitura asta să găseau fel de fel de păsări și fiare umplute cu paie și făcute după chipul celor vii. Mai încolo — felurite lucruri ce-ți furau privirea: zugrăviri minunate, cutii făcute cu mare iscusință, războaie... Mai departe — flori, pietre scumpe din munții Uralului, instrumente doftorești. În pavilionul războaielor persiene, pe lângă războaie, erau puse vechile frumoase țesături și horboțele din Bruxelles (Belgia), care se prețuiesc cu zeci de mii de ruble. Din războaie ce-l mai frumos era războiul turcesc din curtea fostului sultan Abdul Gamid, ce face 18000 de ruble. Mai erau și alte covoare foarte frumoase, din care unele trăgeau la 9 puduri și făceau câte 7000 de ruble. După despărțitura războaielor veneau pavilioanele sticlăriei, tutunului, oțelului, cărbunelui de pământ și altele.
Afară de aceste clădiri, frumoase la vedere, tot aici expoziția a avut multe așezăminte folositoare: iazuri cu pește, unde se arăta cum să se înmulțească peștele; pădurării, unde se puteau primi felurite lămuriri asupra pădurăritului, despărțituri de albinărit, mătăsărit și multe altele.
În cele de pe urmă despărțituri era înfățișată și Basarabia noastră: albinăritul din ținutul Hotinului prin știubeie, hoștină de tot felul, ceară și așa mai departe,— și mătăsăritul din ținutul Izmailului; au fost câteva prosoape și războaie frumoase moldoveneș ti pe lângă țesăturile bulgărești. Dar îndeobște Basarabia a fost înfățișată puțin.
Cel mai mare pavilion la expoziție a fost pavilionul Zemstvei. Aici să găseau o mulțime de lucruri făcute cu mâna. La intrare fel de fel de coșoalce, panere și panerașe, ieșite din meșteșugăria Zemstvei. Apoi o mulțime de mărunțișuri de lemn și de oțel, jucării, țesături și altele. Toate aceste erau aduse nu numai din Kiev și din gubernia lui, ci și din multe alte locuri ale Rusiei. Galeria din dreapta a pavilionului Zemstvei era prinsă numai de avuția Zemstvei din Kiev, ce ne înfățișa toate părțile lucrului Zemstvei: învățătura norodului, medicina, gospodăria sătească, meșteșugurile, lucrul stingerii pojarului și altele. Gospodăria sătească în toate părțile ei era înfățișată aici deosebit de bine. Grădinăritul, plugăria, albinăritul, mătăsăritul au fost arătate în toate amănuntele lor. Aici erau culegeri de jivini stricătoare ale grădinilor, apoi toate boalele lor, precum și chipurile de lecuit.
În despărțitura învățământului câteva chipuri de școli de ale Zemstvei, o bibliotecă (adunare de cărți) mică de școală și altele. Pe lângă toate lucrurile de folos, ce le-a pus expoziția la vederea fiecăruia, ea a avut încă de grijă, ca după o umblare îndelungată oaspelui expoziției să nu-i fie urât. Pentru atingerea țintei acesteia (adecă pentru înveselirea musafirilor) expoziția a avut o despărțitură anumită, ce se numea „Orășelul de înveseliri al expoziției“. Aici se afla un teatru, o menajerie cu fel de fel de fiare și păsări rare și nevăzute, adunate din cele mai depărtate părți ale lumii. În apropiere se afla un pavilion numit „casa de haz“, îndată ce intrai într-o odăiță și te puneai într-un scrânciob, toată casa prin lucrarea unei mașini anumite începea a se învârti, așa că șezând în scrânciob ți se părea că te învârtești singur împreună cu odaia.
Altă înveselire aflătoare la expoziție să numea „roata hazului“. Roata asta nu-i altceva decât mijlocul unei odăi rotunde, ce iarăși se învârtește.
Doritorii se așezau pe „roată“, ea începea a se învârti și prin puterea mișcării toți cei ce ședeau erau împinși și aruncați în toate părțile, ceea ce făcea mare haz și veselie.
Expoziția de dimineață pân’ seara era bâcsită de o mulțime de lume, ce năvălea la porțile ei, doritoare de a privi lucrurile ei frumoase și folositoare. Printre lumea aceasta au fost și mulți basarabeni.
Lupta moldovenilor pentru drepturi
Înaintea privirilor întregului nostru popor moldovean din Basarabia se desfășură un larg câmp, care trebuie lucrat cu toate silințele, ca să dea roadele cuvenite. Acest câmp este starea în care ne aflăm noi astăzi. Iar roadele acestui câmp vor fi acele dreptăți cetățenești și naționale, la care năzuim noi cu toții. Soarta noastră e în mâinile noastre și, numai având privirile întotdeauna îndreptate la deșteptare, ne vom deștepta. Să nu uităm că nația (norodul) noastră are în sine mari puteri ascunse, care așteaptă numai dezvoltarea (desfășurarea) lor. Și odată desfășurate, ele pentru totdeauna ne vor face pe noi fericiți în toate privințele. Să ne sculăm dar din somnul nostru, cum s-au sculat acum mai mult de un veac frații noștri de peste Prut. Să ne pornim munca în pace și liniște pe calea binelui. Și să știm că deșteptarea noastră stă numai într-o muncă culturală (de minte). Trebuie să avem în vedere că asta-i scăparea noastră de întuneric.
De pildă, începutul binevoinței pentru limba moldovenească are mare însemnătate pentru alegeri la noi în Basarabia, care ne așteaptă de curând. La alegerile trecute starea noastră în această chestie (întrebare) a fost mult mai neprielnică. Limba moldovenească pe atunci nu se bucura deloc de consimțire. Moldovenii n-aveau nici gazeta lor, în care să-și spuie toate nevoile și suferințele.
Acuma, după cum vedeți, starea lucrurilor s-a cam schimbat și e mai bună pentru noi. Acest lucru, că avem limba noastră nu numai vorbită prin bordeiele sătulețelor basarabene, ci de acum și scrisă prin cărți, prin gazetă, trebuie mult să ne îmbărbăteze. Tiparul național ne va ajuta foarte mult la aparărea drepturilor noastre în timpul alegerilor.
Avându-l, noi vom putea să ajungem la izbândă mai curând (degrabă), decât fără dânsul. Prin el noi suntem în stare să alegem cât mai mulți moldoveni de-ai noștri, și anume pe aceia, pe care îi vrem noi și pe care îi credem destoinici de a fi împuterniciții neamului nostru. Și spre asta trebuie puse toate străduințele noastre, ceea ce o va face, pe cât va fi cu putință, gazeta noastră. Însă dacă limba națională are așa însemnătate în fața alegerilor viitoare, apoi cu atât mai mult trebuie să lucrăm noi la înălțarea ei, la răspândirea culturii (învățăturii, luminării) noastre și să ne folosim de ea pe cât se poate de larg.
Îndeobște, cu cât mai mult primim, cu atât mai mult trebuie să lucrăm, ca să dobândim ceva și mai mult. Așa stă acuma lucrul nostru, lucrul poporului (norodului) moldovenesc. Și o repet (o zic iarăși): să ținem minte că noi, mulțumită culturii naționale putem viețui ca un popor înaintat. Iar cine vrea să viețuiască acela trebuie să muncească și să lupte.
Anul se sfârșește.
Încă vreo câteva zile și el se va duce în vecinicie.
Și iată dar că ne vedem la hotarul trecutului și viitorului nostru. Obiceiul omului este că, trecând o bucată de vreme din viața lui și el intră în alta, să prețăluiască și să judece cele trecute și petrecute de dânsul mai înainte, pentru ca în acest chip să afle cum se cuvine să-și poarte trebile în viața lui viitoare. Și, în adevăr, acesta este cel mai bun mijloc pentru dobândirea științei în ale vieții.
De aceea și o tovărășie anumită de oameni, care și-a pus o țintă și ține negreșit să ajungă și să nimerească ținta asta, trebuie, din când în când, să se mai întoarcă cu fața înapoi și să mai caute ce urme a lăsat acolo munca lor îndreptată la ajungerea dorinței obștești. Și dacă munca lor este trainică și folositoare, apoi trebuie s-o urmeze și mai încolo tot ca și mai în urmă, iar dacă nu, să se silească ca să găsească chipuri mai bune și mai potrivite. Noi, moldovenii, câți suntem în Basarabia, trebuie să facem o tovărășie mare de oameni, căci altfel, înstrăinându-ne cu totul unul de altul, suntem de grabă biruiți și dați la pământ de oamenii care ne doresc nouă numai răul și care sunt așa de mulți.
Mai înainte am vorbit de atâtea ori de unirea moldovenilor și am arătat de însemnătatea ei lămurit, că așa, după cum socot, ar fi cu totul de prisos să ne mai întoarcem la lucrurile spuse. Când toți moldovenii vor fi numai o obștie, atunci este cu putință munca rodnică pentru fericirea și traiul liniștit, îndreptățit al norodului nostru. Asta va fi atunci ținta întregului neam moldovenesc din Basarabia și numai asta va avea-o el în vedere. Ca o tovărășie de oameni care năzuiesc la dreptățile norodului, ale țărănimii și ale lucrătorilor, ea va munci din toate puterile, și în munca ei tot hojma se va opri să caute ce a făcut în trecut și ce trebuie să facă în vremea viitoare.
În anul 1906, care acum merge înspre sfârșit, putem zice că s-a pus începutul acestei mari tovărășii a moldovenimii basarabene. Căci, orișice om, ce măcar întrucâtva pricepe mersul lucrurilor, trebuie să spuie că așa mânuță de oameni, care de la început a ieșit la luptă pentru dezrobirea moldoveanului și dezlegarea limbii lui, această mână de oameni, tot înmulțindu-se câte oleacă, la urma urmelor va ajunge o mulțime de oameni, un norod unit în același dor și același gând. Asta are să se întâmple mai devreme sau mai târziu, dar are să se întâmple negreșit.
Munca acelor oameni puțini, despre care spun mai sus, este deci munca tuturor moldovenilor, este lupta lor pentru viață. În fața anului ce vine este de cuviință să urmărim desfășurarea acestei munci, să ne dăm socoteala ce-am făcut ș-am văzut în anul care trece și la ce trebuie să ne așteptăm la altul.
Asta este din partea noastră cea mai bună prețuire a anului, care ne va fi de învățătură pe viitor.
Anul ce se sfârșește nu trebuie să fie uitat cândva de nici un moldovean cu pricepere pentru vorbele spuse mai sus, adică că tocmai în acest an norodul nostru a început a trăi o viață mai omenească, mai în rând cu lumea. Fără îndoială, munca începutului, munca noastră a fost foarte grea, dar totuși ea a fost pusă în temelia acelei vieți noi, care-o doresc moldovenii deșteptați.
Încă și mai grea s-a arătat munca asta mai pe urmă, când au prins a ni se pune în cale fel de fel de piedici de dușmanii noștri. Acești dușmani au fost și sunt foarte mulți și fel de fel — uneori chiar nici în cap nu-ți venea de unde se luau ei și ce chinuri întrebuințau numai ca să ne facă să ne lepădam de lucrul nostru. Și trebuie so spunem că de multe ori răuvoitorii noștri — fel de fel de Crușevani, de „soiuzuri ai adevăraților ruși“, de boieri huligani, de popi de aceleași păreri, de polițai și câți și mai mulți au avut nu o dată izbândă ș-au cam împiedicat mersul înainte al mișcării noastre.
Din toate acestea noi, firește, putem să tragem multă învățătură. Pe de o parte, în lupta noastră viitoare noi trebuie să ne ferim de toți acei oameni care nu ne priesc nouă; având ciocniri cu dânșii, noi cunoaștem mai bine cine-s ei și ce apucături au, iar cunoașterea vrăjmașului, după cum se știe, îi dă luptei multă izbândă.
Pe la altă parte, luptând, noi ne învățăm a lupta pentru drepturile noastre naționale, omenești și cetățănești.
Așadar, munca și lupta noastră în anul 1906 a fost făcută cu multe greutăți și cu puțină izbândă, dar greutățile și neizbânda de fel nu-i sperie pe moldoveni și nu le ia nădejdea lor, ci le dă mai multă minte în purtarea trebuințelor.
Judecând și vorbind îndeobște despre însemnătatea anului 1906 în mișcarea norodului nostru moldovenesc spre lumină și dreptate, se poate de spus că numai el este începutul acestei mișcări. Mai putem să zicem că în acest an este însemnat programul mișcării, adică ce-i trebuie moldovenimii basarabene îndeobște și țăranului moldovean în parte. Tot în acest an se pornește luminarea minții a țăranului nostru și trezirea lui câte oleacă.
Toate calealalte sunt încă în viitor și nimeni nu știe în ce chipuri se va mai arăta în anul ce vine mișcarea și munca noastră.
Și cele ce ne rămân sunt lucrurile cele mai mari, cele mai vajnice în viața noastră.
Pân-acuma o spunem una: că acei moldoveni care au pornit munca pentru binele neamului lor, întotdeauna au muncit și au luptat cu cinste, însuflețiți numai de dorul luminii și iubirii curate de aproapele său.
Asta o vedem noi când ne aruncăm privirile în urma noastră și cercetăm lucrul făcut de acești oameni. Și din această cercetare noi ne luam nădejdea noastră în viitor.
Căci, văzând așa mare putere sufletească a poporului moldovenesc, nu poți să nu crezi că lucrul moldovenesc este trainic și nemuritor.
Pot să fie alungați și obijduiți îndeplinitorii acestui lucru sfânt și mare, pot să fie chiar omorâți, însă munca lor nu moare și nici nu poate să moară.
Grea vreme.
O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Știm cu toții, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înșine. Știm că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.
Înaintea noastră se desfășoară un drum neted și, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.
Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orișice fel, noi nu putem fățiș să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaștem simțirile și părerile noastre, să știm pe cine să-l alegem.
Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieții noastre.
Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim.
Grea vreme... Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri?
Bietul țăran al nostru suferă mai dihai decât toți.
Nu-și află loc el, sărmanul, neștiind cum să iasă din așa stare. Și neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dânsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viața lui este prăpădită și că va sta vecinic uitat de toți.
El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminați decât el și care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plângerilor lui și trăiesc o viață cu dânsul.
Acești oameni, ținând încă minte că sunt moldoveni, se înțelege că-l vor asculta și-i vor da tot ajutorul care va fi cu putință. Ei vor merge în rând cu dânsul spre ajungerea țintei dorite, având în inimi tot acel dor de o viață mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia.
Cine-s aceștia?
Mai întâi trebuie să spunem că sunt preoții binevoitori ai poporului, care foarte bine știu viața țăranului.
Sunt mulți și alți oameni luminați și cu știință, care înțeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăți de care este lipsit. Dar de dânșii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoții poporani au, se înțelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufletești ale țăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat așa de bine iubirea către neam, limba și obiceiurile străbunilor, afară, bineînțeles, de țărani, ca în tagma duhovnicească. Și, afară iarăși de țărănime, nici una din celelalte tagme n-are atâți moldoveni ca aceeași tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobște și trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoțimii moldoveneș ti basarabene arde încă sfântul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simțirile și graiul moldovenesc.
Să mergem acuma mai departe.
Se știe că mulți preoți sunt vrăjmași poporului și chiar își dovedesc vrăjmășia lor prin lucruri nelegiuite. Asta țăranii noștri o știu bine și în taină se uită la acei preoți cu necrezare. Mai sunt destui preoți care chiar își arată dușmănia lor către popor, intrând în „soiuzul adevăraților ruși“, și iarăși făcând fel de fel de ticăloșii. Acest lucru face necrezarea țăranilor încă și mai mare.
În fiecare obște de oameni sunt și lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna și peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viața noastră. Noi luăm preoțimea întreagă îndeobște și vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarășă și ajutătoare a țărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu țăranii. Asta trebuie s-o înțeleagă și preoții și țăranii.
Preoții sunt povățuitorii țăranilor în viața lor sufletească. Ei sunt „părinții“ fiecăruia, părinții duhovnicești, precum se și numesc. Legea creștinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupești și sufletești ale țăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecât.
Preotul, lăsând la o parte toate vorbele și părerile huligănești (care sunt destul de răspândite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-și aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citește în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-și dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoții au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă.
Și preoții noștri basarabeni au dovedit destul de des că-și iubesc neamul și limba. În clipa de față, în înaintea alegerilor, preoții trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorințele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămurească țăranilor aceste dorințe, ca țăranii să le înțeleagă bine și drept, să știe ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări și sfaturi despre alegeri, să se înțeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească țăranilor toate celea ce se ating de ele.
Multe pot să facă ei.
Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri.
Numai astfel vor putea ieși în dumă așa deputați, care vor lupta pentru cultura moldovenească și vechile drepturi moldovenești.
Tovărășiile de cultură pe la sate
Zilele trecute, aflându-mă la țară, am șezut la vorbă cu un sătean așezat la minte și cunoscut în sat prin bună chibzuință în toate trebile lui.
Vorbind de una, de alta, fără voie am ajuns la ceea ce tot îl doare pe moldovanul nostru în ziua de astăzi — la socoteala școlii. După cum am priceput din cuvintele lui, țărănimea cam simte lipsa de școală moldovenească.
— Uneori, când îți vine feciorul de la școală, îl mai pui să-ți citească ceva, să știi ce se mai face pe lume. Ș-apoi, dacă nu înțelege mai nimic, nu știe limba rusească.
— Apoi iaca acu puțini moldoveni de cei învățați își pun silințele ca să le fie dată țăranilor noștri școală folositoare în limba părintească.
— Am auzit, am auzit, cum nu. A ajuns și pe la noi vestea asta.
— Ei, și cum îți pare?
— El, lucru ista, negreșit că-l vor toți sătenii cei mai cu înțelegere (câți sunt?). Dar numai păcat că azi tot vorbe și vorbe și altă nimic.
— Apoi, nu se poate așa să se facă toate deodată. Pentru ca să ni îndeplinim dorința, trebuie mai întâi vreme ș-apoi lucru.
— Da eu socot că dintâi trebuie să lucrezi ș-apoi vremea îți va arăta la cât va veni lucrul tău. Dar dacă tot te porți numai cu vorbele, apoi departe n-ajungi.
Da eu, după mintea mea asta proastă, chitesc așa că ar fi bine ca acei de-și bat mult capul de școala moldovenească să se strângă la un loc și să ne învețe pe noi, moldovenii iști proști, toate învățăturile cele folositoare pentru viață.
Să ne citească cărți moldovenești, gazeturi, să ne deie sfaturi de gospodărie. Că iată ș-acu oamenii noștri din sat, când văd vreun gazet, apoi curat să-l rupă cu dinții, nu alta. Îl pun pe-un băiet să-l citească și până când nu-l va citi nu scapă de dânșii. Mai ales gazetul cel moldovenesc...
Din vorba de mai sus se vede că săteanul nostru nu numai că înțelege folosul învățăturii, dar chiar o dorește din toata inima, ca cum ar dori un om însetat apă din izvor. Iar cuvintele săteanului, cu care am șezut la vorbă despre tovărășiile de învățătură țărănească, arată că țăranilor celor mai pricepuți le vine în cap și chipul cum ar putea să fie pus începutul învățământului moldovenesc.
Măcar că de la vorbe și dorințe este cam prea departe la îndeplinirea lor, totuși și gândul acesta primitiv are însemnătate... În adevăr, tovărășiile sătești de cultură, alcătuite din moldovenii luminați de prin satele Basarabiei noastre, ar putea să fie un așezământ luminător de temelie, din care s-ar putea naște pe urmă școlile moldovenești.
În alte țări, între care putem numi și România, sunt multe așezeminte de acest fel, destul de bine întocmite atât culturalicește, cât și economicește. Acolo ele vin în ajutorul școlilor poporane, răspândind cultura în mijlocul sătenilor de toate vârstele.
La noi în Basarabia ele în adevăr ne pot sluji de mijloc și pentru dobândirea învățăturii în limba părintească, fiind alcătuite din moldoveni cu dragoste pentru binele obștesc.
Preoții, învățătorii și alți oameni luminați de la țară pot să-și deie răsunetul lor acestei dorințe, ieșită din însăși inima norodului. Ei pot să întrunească în așa tovărășii, cerând dezlegare de mai sus și dându-i lucrului său puțin câte puțin o lărgime tot mai mare în toate cererile vieții de azi. Asemenea tovărășii fără îndoială ar putea să se prindă tare la țară, unde ar fi o îndeplinire a cererilor și a dorințelor țărănimii moldovenești.
Mai ales ar putea să ajungă la o stare îmbucurătoare, fiind unite cu băncile sătești, care de-acum se află în unele sate ale Basarabiei. Aceste bănci, după cum am mai băgat de seamă, îl încredințează foarte bine pe țăranul moldovan de însemnătatea științelor de tot felul. Însă, nevroind decât să arăt cum privește însuși poporul chestia culturii moldovenești, las vorba despre alcătuirea tovărășiilor pentru altă dată. Atunci îmi voi arăta cu de-amănuntul părerile mele în privința organizării lor culturale și economice.
Spre lumină!
Aceste două cuvinte trebuie să fie scrise și întipărite în inimile acelor moldoveni care au fost mai fericiți decât frații lor necăjiți și întunecați.
Care au primit învățătură și și-au luminat mintea. Care din pricina asta se bucură de o stare în viața lor mult mai bună decât a țăranului nostru întunecat. Aceste două cuvinte alcătuiesc în sine datoria moldovenilor mai deștepți către neamul lor. Și datoria asta nu trebuie să se uite, căci ea este pusă asupra lor de starea lucrurilor de-acum și de vremea noastră. Iar vremea nu așteaptă. În mersul ei ea pune tot întrebări și cereri noi.
Viața merge repede, neluând în seamă lucrurile noastre. Și ca să ajungem la ținta noastră, ca să ne îndeplinim măcar cât de puțin dorințele noastre, — trebuie să mergem odată cu viața, odată cu vremea și să nu rămânem în urmă.
Să răspundem cu toată grăbnicia la întrebările ce ni le pune vremea, și să îndeplinim cererile ei.
Vedem că ne aflam într-o stare nespus de grea în fața alegerilor. Vedem, de asemenea, că este destul de greu de scăpat din starea asta. Și putem să spunem că luminarea cât mai grabnică a mulțimilor de oameni întunecați este singura scăpare.
Învățătura poporului a fost și este întotdeauna foarte dorită și însemnată.
Ea întotdeauna s-a cerut de noi, căci ea este una din cele mai mari trebuințe ale poporului nostru.
Dar această învățătură nu poate să fie pusă în legi degrabă. Pentru ca să se facă ea, trebuie vreme multișoară.
Dar aici vreau să vorbesc de alt fel de lumină, care o cere viața și care poate și trebuie să fie făcută de moldovenii cei mai luminați. Luminarea asta poate să fie numai începutul marelui lucru de luminare obștească a întregului neam moldovenesc din Basarabia. Și negreșit că cu cât va fi mai bine, va merge înainte.
Luminarea despre care merge vorba și care este așa de trebuincioasă pentru noi în vremea de față, se alcătuiește, îndeobște, întraceea, ca binevoitorii și luminătorii țăranilor moldoveni să facă în vederea alegerilor sfaturi prietenești cu țăranii și la aceste sfaturi să se lămurească însemnătatea (văjnicia) alegerilor, cum ei să se poarte la alegeri, pe cine să-l aleagă alegător și multe altele, care sunt în vremea de astăzi la rândul zilei.
Am avut prilej să atingem oleacă întrebarea asta, când am vorbit despre datoriile preoților moldoveni către poporanii lor înaintea alegerilor. Tot atunci am căutat să arătăm că preotul prin slujba lui dumnezeiască, prin legea creștinească și prin obârșia lui moldovenească este dator să apere norodul și să fie într-o dorință cu dânsul. Din pricina asta, el trebuie să fie cel dintâi apărător și binevoitor al țăranului moldovean.
Și poate nici nu s-ar găsi un alt om care ar fi mai bun, pentru ca să fie povățuitorul țăranului moldovean în zidirea vieții lui. Preotul basarabean se poate să fie numit „fratele țăranului“, așa de bine știe el, îndeobște, toată viața țărănească, toate nevoile sătenilor și așa de strâns este legat și lipit el de țăran și de sat. Dar dacă preotul trebuie să fie povățuitorul, sfătuitorul și îndemnătorul țăranului în înaintea alegerilor, apoi toți ceilalți moldoveni deșteptați prin știință trebuie să lucreze nu mai puțin decât dânsul. Se înțelege că, cu cât mai multă atingere, cu cât mai multă legătură au acești oameni cu satul, cu atât este mai bine. Toți ei trebuie să se unească și în fruntea acestei uniri să steie preotul. În zile însemnate ei pot să adune la vreo casă pe oamenii cei mai cu dare de mână din sat și să le spuie toate cele ce se leagă de alegeri. Ca să fie lucrul purtat mai bine și mai temeinic, pot să scrie pe hârtie toate cele aflate despre alegeri din cărți ori din gazete și să le citească țăranilor scrierile lor la adunări. La aceste sfătuiri poate să caute de rânduială preotul, care le spune ajutătorilor săi ce anume să citească și cum.
Ajutătorii preoților în acest lucru sfânt, se înțelege, pot să fie oameni de orișice tagmă sau stare: învățătoare, proprietari (boieri) binevoitori țăranului sau chiar țărani cu bună știință de carte.
Afară de aceasta, ar fi de dorit ca preoții și în biserică să le lămurească, să le spună țăranilor nevoile lor, punându-le în legătură cu învățătura lui Hristos. Și negreșit că acest lucru ar aduce foarte mare folos: țăranii ar vedea că în cererile lor au dreptate, că însuși Hristos apără pe cei obijduiți, lipsiți de drepturi și de hrană, făgăduindu-le că, dacă vor cere, vor primi cele trebuitoare. Și asta mult i-ar îmbărbăta și le-ar da tărie în lupta lor cea grea pentru o viață mai omenească.
Ca lucrul luminător, despre care vorbim, să meargă lin și bine, este de trebuință să fie unite puterile care fac acest lucru.
De aceea, tovărășia luminătorilor din fiecare sat ar trebui să fie legată de asemeneași tovărășii din alte sate, adică să știe ce se face pe acolo și cum mai merg trebile tovărășiei de acolo. Pentru asta, pot să se întrebuințeze toate chipurile, care sunt cu putință, începând de la telefon, pe unde este el, și până la scrisori și dări de seamă, care trebuie să fie trimise dintr-o tovărășie într-alta, cât se poate de des, ca fiecare dintr-însele să știe ce face alta. Nici e de vorbă că acest lucru este foarte însemnat: el ar uni în „gânduri și simțuri“ pe toți moldovenii noștri din Basarabia și atunci nimeni dintr-înșii n-ar fi zăpăcit (amăgit) și n-ar sta mult la gânduri în înaintea alegerilor, căci ar ști bine pe cine să-l aleagă. Asta ar fi hotărât mai dinainte.
În sfârșitul tuturor celor spuse mai sus, găsim de cuviință să spunem că felul cum poate să fie îndeplinit lucrul luminării poporului în înaintea alegerilor atârnă de la omul care va fi atât de sfânt în sufletul său, că va îndeplini datoria sa cu cinste. De acești dar oameni, trebuie s-o spunem, avem foarte puțini.
Dar cu atât mai mare și vrednic de mirare va fi lucrul acelora care, știind datoria lor și având-o întotdeauna în vedere, vor porni cei dintâi înaintea poporului, ducându-l spre lumină.
Spre lumină dar!
Semințele aruncate acum vor încolți și vor da roada lor de știință obștească la vremea lor.
Iar cei ce vor lumina vor rămânea înconjurați de lumina neuitării în mintea poporului. Și el vecinic îi va ține minte pe ei, care l-au scăpat din robia întunericului și l-au dus spre lumină.