Cu cel de al șaselea volum al tratatului academic de Istoria Românilor (I711-I821) se continuă prezentarea sintetică a evoluţiei societăţii umane din arealul Dunării de Jos şi intracarpatic, evoluţie intrată acum în perioada ei modernă. Secolul al XVIII-lea înfăţişat în cuprinsul volumului este unul de turnură în dezvoltarea societătii omeneşti în general, consecinţă a gestaţiei din secolul anterior, acum pregătindu-se, totodată, desfăşurările din secolul următor, al naţionalităţilor, când naţiunea română modernă apare constituită şi se afirmă în revoluţiile sociale şi naţionale de la 1821 şi 1848-49, 1859, în importantul act care marchează însuşi începutul constituirii statului naţional român modern.
Limitele cronologice ale volumului sunt date de momentul instaurării unor noi regimuri politice în Ţările Române — cel habsburgic, respectiv cel fanariot — şi de revoluţia de la 1821, care, o prefaţează pe cea de la mijlocul secolului al XlX-lea. De altfel, chiar şi în planul istoriografiei universale, a celei europene îndeosebi, limitele secolului al XVIII-lea, în înţelesul evoluţiilor istorice, le depăşesc pe cele ale cronologiei absolute. Denumit și „marele secol" (Michelet), secolul al XVIII-lea, aflat sub semnul Reformismului şi al Revoluţiei democratice, se prelungeşte în timp după anul 1800; în spaţiul românesc el se va încheia odată cu momentul declanşării revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821).
