Humanitas

Lucian Boia, cu bine-cunoscutul său stil și desfășurând o demonstrație fără cusur, risipește o altă iluzie întreținută de istorici și acceptată ca un adevăr: credința că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul „idealului național", în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. Lectura sagace a presei din acea epocă, precum și a altor documente, multe dintre ele inedite, pe care istoricii „antantofili" le-au ignorat cu bună știință, demonstrează că o parte însemnată a elitei politice și intelectuale românești a avut o altă opțiune. Vom descoperi în această carte cine au fost „germanofilii", care le-au fost argumentele, cum au acționat în timpul ocupației germane și cum au supraviețuit politic și intelectual după triumful oarecum neașteptat al adversarilor lor.

Istorie și mit în conștiința românească este cea mai cunoscută carte a lui Lucian Boia, cel puțin printre cititorii români. Apariția ei, în 1997, a însemnat un adevărat șoc cultural și a deschis calea unor ample revizuiri istoriografice. Lucian Boia face distincția netă între istoria care a fost și diversele ei reprezentări, inevi­tabil adaptate, deformate și adesea mitificate, în funcție de perspectivele schimbătoare ale prezentului și îndeosebi de jocul ideologiilor. Istoria pe care o cunosc românii, în diversele ei variante, a fost marcată în primul rând de ideologia națională,apoi de comunism; de aici decurge necesitatea unei "decodări".

Lucian Boia ne îndeamnă să privim lucid trecutul și să nu ne mai lăsăm manipulați prin istorie. Respinsă cu indignare de naționaliști,dar întâmpinată cu entuziasm de toți cei care așteaptă o istorie deschisă, critică și lipsită de prejudecăți, cartea trezește, prin modelul teoretic pe care-l propune, și interesul specialiștilor dinafara României, fiind tradusă, până acum, în engleză, germană,maghiară și polonă.

De mai bine de douăzeci de ani, istorici de toate vârstele şi coloraturile sunt dominaţi de obsesia comportamentului public al intelectualilor români în secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălţimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar încâlcit, dar şi fără înţelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt consideraţi de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul, cu toate nuanţele sale. Era nevoie, după un lung şir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia care să pondereze şi iacobinismul, şi îngăduinţa faţă de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei.