În lucrare autorul a constatat că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, limba populaţiei autohtone a funcţionat în structurile administrative ale provinciei (până în 1828), a fost reprezentată ca disciplină de studiu în câteva instituţii de învăţământ, a avut acces în biserică, pe când în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, a fost neglijată, exclusă cu totul din viaţa social-politică a Basarabiei.
Această marginalizare a limbii române în Basarabia s-a produs în perioada când pe de altă parte, se dezvolta intens pe celelalte spaţii locuite de români, se moderniza, mai cu seamă, datorită rolului important pe care l-a jucat în acest sens Academia Română, înfiinţată în 1866. Înstrăinaţi, izolaţi de neamul său care se bucura de propria limbă, românii basarabeni nu au avut posibilitatea să participe la procesul de creare a limbii române moderne, cu excepţia celor câţiva basarabeni care s-au afirmat pe plan spiritual în partea dreaptă a Prutului.
