Confesiune și etnicitate în Basarabia la începutul secolului al XX-lea

Problema rolului bisericii ortodoxe în constituirea și dezvoltarea naționalismului la începutul secolului XX reprezintă unul dintre cele mai puțin studiate subiecte ale istoriei Basarabiei. Majoritatea istoricilor care au abordat problema naționalismului în Basarabia, deși ating dimensiunea ento-confesională a naționalismului basarabean, se limitează, de regulă, doar să amintească faptul că preoții naționaliști, împreună cu naționaliștii laici, au participat la lupta pentru introducerea limbii locale în domeniul învățământului și în Biserică, fiind în egală măsură supuși represiunilor din partea autorităților Guberniei Basarabiei (firește, rusificatoare) și a Episcopiei Chișinăului și Hotinului. Cu toate acestea, rolul Bisericii în formarea naționalismului basarabean a fost important, iar, în unele situații, decisiv. Biserica a oferit mediul fertil pentru generarea diverselor „mesaje” naționaliste și transmiterea lor către masele largi ale populației. Articolul de față este dedicat interacțiunii dintre autoritățile bisericești, clerul basarabean și naționaliști români din Basarabia în probleme religioase și etnice.

Episcopia Chișinăului și Hotinului la începutul secolului al XX-lea: problema limbii de propovăduire și de cult

Începutul primei revoluții ruse s-a remarcat prin importante schimbări în viața Bisericii ortodoxe din Rusia. Aceste schimbări au avut un caracter imperial, repercutându-se în mod deosebit asupra naționalităților de la periferie, unde ortodoxia venea în contact cu alte confesiuni sau cu varianta locală a ortodoxiei din trecut ce căpătase un specific evident.

Politica de rusificare, promovată în ultima treime a secolului al XIX-lea a dus la situația că o mare a parte a preoților a trecut la ținerea slujbelor în limba slavonă bisericească și folosirea limbii ruse ca limbă de bază în propovăduire și în activitatea misionară. Doar în câteva mănăstiri izolate din Basarabia se mai puteau întâlni monahi care nu înțelegeau limba rusă. Însă autoritățile Eparhiei

183

Chișinăului s-au ciocnit de câteva obstacole determinate de această politică. În locul așteptatei deschideri și însușiri a limbii și culturii ruse prin intermediul slujbelor și predicilor, s-a constatat o creștere a atitudinii formale, iar deseori chiar indiferentă a țăranilor moldoveni pentru biserica oficială și liturghie, înțelesul acestora devenind puțin accesibil majorității enoriașilor basarabeni.

Încercând să schimbe situația, episcopul Chișinăului, Iacov (Piatnițkij), s-a adresat Sinodului în două rânduri, în anul 1898 și 1900, cu rugămintea de a se permite folosirea limbii moldovenești în activitatea misionară. El scria că în multe zone ale Basarabiei populația creștină este constituită în mare parte din moldoveni, care nu înțeleg deloc slujba bisericească veche slavonă, iar literatura religioasă rusă le este inaccesibilă. Iacov arăta că peste hotare, în România, există tipărituri moldovenești, dar limba acestor ediții, într-o anumită măsură, se deosebea de cea vorbită de basarabenii moldoveni și, în afară de aceasta, cărțile românești se tipăreau cu litere latine, inaccesibile sau greu accesibile știutorilor de carte locali¹. Sinodul a răspuns favorabil cererii lui Iacov, dând voie să se tipărească broșuri și cărți religioase moldovenești, sub egida Frăției Nașterii lui Hristos din Chișinău.

Foile volante se tipăreau pe două coloane, conținând, în paralel, texte în limba rusă și în limba moldovenească, scrise cu litere slavone bisericești. Inițial, tirajul era de 5.100 exemplare, cea mai mare parte a lor fiind distribuite funcționarilor rurali și în mănăstiri². Din anul 1900 și până în 1905 au fost tipărite în jur de 100 de ediții și un molitvelnic moldo-rus. În conținutul foilor volante ale Frăției au predominat articolele cu caracter moral-religios, fiind însă atinsă și problema „națională”. În numerele 27-37, în conformitate cu prezentările stereotipe ale rușilor despre moldoveni, urmau lecturi cu rol de mustrare, îndreptate împotriva viciilor „celor mai evidente ale moldovenilor: împotriva beției, fumatului, jocului de cărți, înjurăturilor și a superstițiilor”³. Apariția unor asemenea subiecte nu este surprinzătoare, deoarece comisia care se ocupa de tipărirea broșurilor în limba moldovenească era compusă din preoți, majoritatea fiind ruși. De la început, textele erau scrise în limba rusă, după care se traduceau în limba moldovenească. Funcția de traducător principal era deținută de preotul moldovean M. Plămădeală, care a învățat „limba moldovenească încă din vremea când urma Seminarul Teologic din Chișinău, unde aceasta se preda pe atunci alături de alte discipline”⁴. După părerea autorităților bisericești, atragerea oamenilor ce au învățat limba moldovenească până la interzicerea

¹ „Кишиневские епархиальные ведомости” [„Analele Eparhiei Chișinăului”] (în continuare: КЕВ), nr. 4, 1901, p. 106-108.

²Краткий исторический очерк противораскольнической миссии в Кишиневской епархии с 1813 до 1910 года [Scurtă însemnare din activitatea misionară antischismatică în Eparhia Chișinăului din 1813 până în 1910], în „Труды Бессарабского Церковного Историко-Археологического Общества” (ТБЦИАО) [„Revista Societății Religioase, Istorico-Arheologice din Basarabia], 1909, nr. 3, p. 88.

³ KEB, nr. 7, 1905, p. 141-142.

⁴Ibidem, p. 143.

184

acesteia în instituțiile de învățământ din Basarabia pentru a tipări foile volante, trebuia să garanteze accesul limbii pliantelor și în rândul poporului de rând.

Pentru editorii foilor volante, alfabetul era o problemă. Unii membri ai comisiei pledau pentru folosirea caracterelor „moldovenești vechi” (ale alfabetului chirilic), motivând prin faptul că nu toate sunetele limbii moldovenești pot fi transpuse în caractere civile. Alții insistau pe posibilitatea redării tuturor sunetelor limbii moldovenești prin intermediul alfabetului rusesc. Odată cu deschiderea tipografiei episcopale și cu schimbarea componenței comisiei de traducători (traducerea a fost încredințată părintelui Iustin Ignatovici și profesorului de limbă română de la seminarul teologic din Chișinău, Grigorie Constantinescu), pliantele au început să se tipărească în limba română, cu alfabet chirilic vechi românesc, fără textul rusesc⁵.

În 1905, a avut loc congresul eparhial, evenimentul cel mai important al vieții confesionale din Basarabia la începutul secolului XX, unde a fost luată hotărârea de a lărgi sfera folosirii limbii moldovenești în slujbele religioase și în activitatea misionară, anunțând tipărirea revistei bisericești „Luminătorul”. Intenția de a deschide o tipografie moldovenească a fost susținută cu toate mijloacele de episcopul Vladimir (Sinikovski), care avea o bogată experiență misionară în diferite zone periferice ale Imperiului Rus, un reputat „liberal” în unele probleme. În rezoluția hotărârii congresului, Vladimir a scris: „Dorința credincioșilor de a avea propria tipografie – aceasta este și dorința mea: voi fi din tot sufletul bucuros atunci când vom îndeplini această dorință”⁶.

Nu numai episcopul Vladimir, ci și câțiva preoți ruși, motivați fiind de rațiuni misionare, au susținut începuturile activiștilor moldoveni. De exemplu, părintele Ignatii Makarițki, în articolul Legea lui Dumnezeu și străinii Basarabiei, publicat în „Analele Episcopiei din Chișinău”, a prezentat ideea privind folosirea pe o scară largă a limbilor locale, în special a limbii române în instruirea religioasă⁷. De fapt, în Basarabia, ca și în alte teritorii, „luptătorii pentru ideea națională” și aprigii ei adversari, urmărind scopuri diametral opuse, au acționat în perioada revoluției din 1905-1907, folosind metode asemănătoare – pledând pentru lărgirea sferei de utilizare a limbilor locale. Dar odată cu recesiunea mișcării revoluționare, căile de acțiune ale „naționaliștilor” și „rusificatorilor” au început să se separe.

Reușind să îndeplinească cererile solicitate în cadrul congresului din anul 1905, clerul moldovenesc a întâmpinat o serie de greutăți. Printre clerici deseori s-au manifestat neînțelegeri privind necesitatea introducerii limbii naționale în practica slujbelor religioase, iar o parte dintre preoți, inclusiv etnicii moldoveni apărau poziția potrivit căreia însușirea limbii ruse prin intermediul bisericii reprezenta o prioritate pentru inițierea populației eparhiei. Cel mai cunoscut

⁵Краткий исторический очерк противораскольнической миссии в Кишиневской епархии…, p. 92-93.

⁶ „Luminătorul”, 1908, cartea I, p. 8.

⁷ KEB, nr. 26, 1908, p. 983-986.

185

reprezentant al acestui curent a fost preotul satului Starokazacie, membru al Dumei de Stat, părintele Nicolae Ghipețki, care s-a manifestat, în anul 1910, împotriva modificării legii privind învățământul laic, ce garanta introducerea predării în limba moldovenească în școala primară⁸. Din punct de vedere ecleziastic, logica adversarilor în limitarea rolului limbii slavone bisericești era următoarea: odată cu traducerea predicilor în limbile „poporului” se pierde sensul sacru al slujbei. Această idee nu era nouă pentru biserica pravoslavnică: sfârșitul secolului al XIX-lea a fost marcat de contradicții între tradiționaliști și reformatori în problema perspectivelor dezvoltări limbii liturgice. În special, N.I. Ilminski lua poziția potrivit căreia slavona bisericească era o limbă clasică sfântă care putea fi însușită numai prin învățare permanentă⁹. În privința popoarelor non-ruse, o asemenea abordare putea fi interpretată în așa fel, încât limba slavonă bisericească ar fi putut fi „înțeleasă” în egală măsură, atât de ruși, cât și de străinii pravoslavnici.

Limba tipăriturilor moldovenenești a reprezentat o altă problemă. Imediat după publicarea primelor numere ale „Luminătorului”, în „Analele Episcopiei Chișinăului” au început să apară critici la adresa lui, precum și împotriva altor edituri ale Frăției Nașterii lui Hristos, în care era defăimată „politica lingvistică” a editorilor. De pildă, în articolul Părere despre Cartea de învățătură a legii lui Dumnezeu, preotul moldovean vorbește despre „neînțelegerile” și nevoia de explicare pentru enoriași a multor cuvinte. Această neînțelegere a fost remediată de autorul articolului, intervenind în limba „română”, aceasta fiind folosită de Gurie Grosu, în demersul său de a urma tradițiile literaturii de peste Prut. Recenzentul scria:

Chiar noi, preoții, înțelegem cu foarte mare greutate (dacă mai înțelegem) vreo carte oarecare a noii edituri românești… În Basarabia sunt puțini cunoscători ai limbii române¹⁰.

[…] Doar un singur lucru se poate imputa părintelui traducător (oficial, cărțile editate de Frăția Nașterii lui Hristos „se traduceau” din limba rusă în moldovenește, adică se redactau în concordanță cu modelul rusesc și se apropiau de limba moldovenească orală – n.n., O.G.), și anume dorința de a „curăța” limba moldovenească prin înlocuirea câtorva cuvinte mai sonore, dar neutilizate la noi în Basarabia¹¹.

Autorul a identificat acest neajuns și în limba „Luminătorului”. În definitiv, teza despre limba românească a instituțiilor ecleziastice din Basarabia a fost considerată puțin convingătoare. Este discutabil dacă enoriașilor și, cu atât mai mult, preoților într-adevăr le era absolut de neînțeles, de exemplu, invocatul, în

⁸ ANRM, fond 2, inventar 1, dosar nr. 9003, f. 31.

⁹ А.Г. Кравецкий, А.А. Плетнева, История церковнославянского языка в России (конец XIX - XX в.) [A.G. Kravetskij, A.A. Pletneva, Istoria limbii slavone bisericești în Rusia (sfârșitul secolului XIX – secolul XX)], Москва, 2001, p. 49.

¹⁰ KEB, nr. 9, 1909, p. 373.

¹¹Ibidem, p. 374.

186

articol, cuvânt „amintește”, folosit în locul expresiei uzitate „aduce aminte”. Foarte probabil, pretențiile au fost emise nu numai din cauza unor reale ciudățenii lingvistice, cât mai degrabă de teama „românizării” prin activitatea editorială a Frăției Nașterii lui Hristos, al căror membri aveau reputația de „filoromâni”.

Cei care criticau „Luminătorul” și editorii din Frăția Nașterii lui Hristos au primit, în scurt timp, o replică. Astfel, în articolul lui Afanasie Usinevici, Câteva cuvinte despre limba Luminătorului și a altor publicații, neconcordanța dintre limba cărților și cea vorbită se explica nu prin influența românească, ci de autoritatea vechilor cărți bisericești moldovenești după care se orientau editorii¹². Nemulțumirea unor preoți era determinată de neștiința și necunoașterea limbii literare moldovenești cu caracter bisericesc.

Totuși, încă în anul 1910, același Usinevici și-a schimbat poziția. În februarie 1910, în articolul Încă câteva cuvinte în privința „limbii” publicațiilor moldovenești ale Frăției Nașterii lui Hristos, el recunoștea că există problema „neînțelegerii” unor articole, ale căror autori „încearcă să introducă forțat «cuvinte și expresii românești» … chiar și acolo unde nu este necesar”¹³. În calitate de cuvinte „neînțelese”, de această dată, figurau termenii bisericești tradiționali „preasfânt”, „prealuminos”, formele verbelor „zicea”, „bea”, „luau”. Pentru Usinevici, expresii „suspecte” sunt formele literare „inima mea”, „în veac”, „avea”, care trebuiau, după părerea autorului, înlocuite cu dialectalele „inima me”, „în vec”, „ave”. Protestul autorului invoca de asemenea practica explicării cuvintelor literare prin sinonime ale vorbirii populare și prin rusisme. Usinevici declara că cititorilor nu le folosește la nimic aceasta, iar utilizarea „limbajului livresc” este determinată de dorința autorilor de a arăta faptul că cunosc limba moldovenească „curată”, compatibilă cu legile limbilor romanice¹⁴. Usinevici cheamă editorii „Luminătorului” „să coboare” la nivelul cititorilor simpli. Ca soluție a problemelor de înțelegere, el a propus să se împrumute cuvinte rusești, înrădăcinate în limba vorbită a basarabenilor, deoarece populația basarabeană e mai familiarizată cu limba rusă, decât cu româna¹⁵.

În contextul disputelor despre limbă, se cuvine să amintim poziția lui Alexei Mateevici, care a criticat imediat inovațiile lingvistice introduse în limba bisericească din România. Mateevici arăta că „în învecinata Românie, unde nu de mult slujbele religioase se țineau după aceleași cărți bisericești moldovenești, ca și la noi în Basarabia, acum locul acestora a fost ocupat de altele, tipărite cu caractere latine, după noua limbă creată de filologii-novatori”. După părerea sa, limba româna liturgică modernă a fost introdusă „sub șablonul limbii române literare și abundă de latinisme, galicisme și multe alte barbarisme de origine vest-europeană. Pentru masele populare, desigur, această limbă este total de

¹² Ibidem, nr. 47, 1909, p. 407.

¹³Ibidem, nr. 6, 1910, p. 181-182.

¹⁴Ibidem, p. 183.

¹⁵Ibidem, p. 184.

187

neînțeles. Iar asupra intelectualului lasă o impresie tristă, fiind neadecvată obiectivelor teologice”¹⁶. După Mateevici, moldovenii „au păstrat limba strămoșilor, care din vechime a fost și limba lor bisericească”¹⁷.

Pledând de pe poziția „basarabenismului”, care a constat în recunoașterea situației specifice a Basarabiei, atât în raport cu România modernă, cât și în sensul istoric al relației cu Țara Moldovei medievale, Mateevici susține că limba vorbită de moldovenii basarabeni este identică cu limba cărților bisericești, dar în același timp el vorbește de diferențele dialectale după care moldovenii „pot fi deosebiți de români”. În același timp consideră că românii, spre deosebire de moldoveni, rostesc cuvintele așa cum se scriu¹⁸.

Serafim (Ciciagov): lupta cu separatismul și ideile „moldoveniste”

Odată cu instalarea noului episcop Serafim (Ciciagov), s-au produs schimbări importante în politica etno-confesională, determinată de controversa „separatismului” moldo-românesc.

De acum în cuvântul său de salut rostit la sosirea în Chișinău, Serafim a declarat că Basarabia nu-i este străină și „cunoaște un popor moldovenesc bun, pașnic și credincios”¹⁹. În același timp, noul episcop a lăsat preoții cu opinii liberale să înțeleagă imediat că atitudinea sa se va deosebi de liberalismul specific politicii lui Vladimir. El a făcut o declarație despre importanța organizațiilor monahale naționaliste rusești, cea dintâi fiind „Unirea poporului rus”, subliniind rolul ce l-a avut această organizație și liderul ei basarabean Pavel Crușevan²⁰.

Dar această „cunoaștere” a moldovenilor, despre care a vorbit preasfințitul, s-a dovedit a fi foarte superficială. Una dintre cele mai importante probleme de care s-a izbit noul episcop desemnat a fost aceea că „în sate moldovenii nu vorbesc rusește, în mănăstiri – la fel, prin urmare, să merg prin eparhie este la fel de îngrozitor cum a fost și în Caucaz”²¹. Publicistul ecleziastic N. N. Durnovo reproduce presupusele cuvinte pronunțate de Serafim:

Moravurile moldovenilor din Basarabia sunt într-o stare dezastruoasă, de parcă aici populația fie este păgână pe capete, fie a făcut doar primul jumătate de pas de trecere de la păgânism la creștinism. Botezurile sunt însoțite de bețiile homerice ale preoților în pridvor. Iar nunțile se fac în manieră jidovească²².

¹⁶Ibidem, nr. 45, 1910, p. 1593-1594.

¹⁷Ibidem, p. 1594.

¹⁸Ibidem, p. 1596.

¹⁹Ibidem, p. 1623.

²⁰Ibidem, p. 1660.

²¹ Серафим (Чичагов), Да будет воля Твоя [Serafim (Čičeagov), Fie voia ta], partea a II-a, Москва, Санкт-Петербург, 1993. p. 117.

²² Н.Н. Дурново, Русская панславистская политика на Православном Востоке, [N.N. Durnovo, Politica panslavistă rusă în Răsăritul ortodox], Москва, 1908, p. 132.

188

Prin gubernie circulau zvonuri că Serafim a fost trimis pentru a combate separatismul moldovenesc, fapt ce corespundea în general realității. Una dintre măsurile importante luate de Serafim împotriva separatismului a fost încercarea de a culturaliza limba moldovenească în mod independent, ferind-o de influența românească.

Rezumând concepția sa în privința raportului dintre limba românească și cea moldovenească, Serafim scria:

Mă consider obligat să declar că autorul [Durnovo] este indus în eroare. Nu cunosc ce s-a scris în ziarul „Rusia”, dar mărturisesc că străduințele mele constau în a păstra limba curată moldovenească în slujbele religioase. Lupt împotriva separatiștilor, care încearcă să-i învețe pe moldoveni limba română literară, necunoscută moldovenilor, care sunt supuși credincioși Țarului și Rusiei²³.

Remarcabil este faptul că, făcând o delimitare clară între limba română și moldovenească, în consecință între două identități deosebite, Serafim nu cunoștea nici „literara românească”, nici pe cea „curata moldovenească”, nemaivorbind de cunoașterea limbii într-atât, încât să fie în stare să arate în mod argumentat diferențele dialectale. Cel mai probabil, pentru Serafim sursa de informare au fost discuțiile din paginile Analelor Eparhiale (menționate mai sus), în problema apropierii limbii cărților religioase de cea vorbită²⁴. Totuși, pentru participanții la discuții diferențele dialectale și stilistice nu a generat ideea existenței a două limbi și, în consecință, a două popoare diferite. O altă posibilă sursă pentru ideile „moldoveniste” ale lui Serafim putea fi recenzia profesorului Universității din Novorosiisk, A. A. Kociubinski, la cartea lui Mihail Ciachir, Ajutorul moldovenilor pentru începutul învățării limbii ruse. Relatând despre cartea lui Ciachir, Kociubinski observa că limba de publicare „curată, a poporului” contrasta cu cea românească de peste Prut, caracterizată ca fiind „științifică”, „fabricată” și „determinantă a șovinismului naționalist și fanatismului politic”²⁵. După părerea profesorului, experimentele lingvistice făcute în România aveau drept scop îndepărtarea limbii române de slavonă, iar, în consecință, îndepărtarea politică a României de Rusia, cel mai important stat slav. Articolul lui Kociubinski era foarte bine cunoscut în Basarabia, în orice caz a fost sistematic citat în publicațiile periodice locale²⁶, și, foarte probabil, îi era cunoscut lui Serafim.

²³ П. Драганов, Bessarabiana:Ученая, литературная и художественная Бессарабия. Алфавитный библиотечный указатель [P. Draganov, Bessarabiana: Basarabia instruită, literară și artistică: Ghid alfabetic de bibliotecă], Кишинев, 1911, p. 165.

²⁴ Fapt sugerat de biograful lui Serafim, I. Parkhomovič. Vezi И.М. Пархомович, Краткий очерк жизни и деятельности высокопреосвященного Серафима… [I. Parkhomovič, Scurtă însemnare despre viața și activitatea Înaltpreasfințitului Serafim], în ТБЦИАО, 1913, VIII, p. 270-271.

²⁵ А.А. Кочубинский, Частные молдавские издания для русской школы [A.A. Kočubinskij, Periodice moldovenești publicate pentru școala rusă], în „Журнал МНП” (Журнал Министерства Народного Просвещения) [Jurnalul Ministerului Instrucțiunii Publice], 1903, nr. CCCXXXXVII, p. 401.

²⁶ „Друг” [Prietenul], nr. 299, 20 noiembrie (3 decembrie) 1907, p. 3.

189

În orice caz, necunoașterea limbii nu l-a împiedicat pe episcop să delimiteze strict limba „moldovenească” de cea „românească” și, trebuie să recunoaștem, în multe situații „instinctul” nu l-a înșelat. Așadar, în 1908 a ieșit de sub tipar manualul Cartea pentru învățarea Legii lui Dumnezeu, scrisă de misionarul eparhial Gurie (Grosu). Manualul a fost recomandat de sfat școlilor eparhiale pentru studierea religiei în clasele primare. Dar Serafim, de curând desemnat episcop al Chișinăului, a interzis manualul, motivând că este scris „în limba puțin înțeleasă moldovenilor din Basarabia, și, dacă vorbim mai exact, este în românește”²⁷.

Dimitrie Bogos – un politician cunoscut al epocii unirii Basarabiei cu România –, în cartea sa de memorii, La răspântie, relatează o întâmplare care a avut loc la serbarea de la Școala Eparhială de fete, unde au fost invitați elevii seminarului și autorul. La manifestările oficiale au participat episcopul și revizorul trimis de la Petersburg în Basarabia, pentru a studia „curentul separatist”. La un moment dat, revizorul a cerut muzicanților să cânte o melodie națională, dar când a răsunat, Serafim a intervenit întrerupând cântarea și a declarat că această muzică nu este moldovenească, ci românească. Bogos a obiectat că „ori moldovenească, ori românească este același lucru”. Arhiepiscopul l-a luat de guler și a strigat:

– Te înșeli. Este o foarte mare deosebire. Între două popoare despărțite de un râu mare (probabil este vorba despre Prut – n.n., O.G.), nimic comun nu poate exista²⁸.

Evident, ar fi total nedrept să se pună asupra lui Serafim laurii singurului „moldovenist”. Același Bogos amintește, de exemplu, de Kurdinovski, profesorul de literatură la Seminarul din Chișinău, redactorul „Noutăților eparhiale”, și unul din apologeții lui Serafim, care, la fel ca și acesta, considera că moldovenii din Basarabia și locuitorii Regatului României sunt două popoare diferite²⁹. În același timp, printre intelectualii basarabeni recunoașterea diferențelor lingvistice ale moldovenilor din Basarabia și românilor nu a însemnat și recunoașterea unei identități specifice a moldovenilor.

Ideile lui Serafim au fost susținute și de câteva figuri publice ale Basarabiei. Astfel, la începutul lunii ianuarie 1910, V. Iacubovici, redactorul ziarului „Drug” [Prietenul], organul extremei drepte din Basarabia, care, apărându-l pe Serafim de acuzațiile aduse pentru politica antimoldovenească și rusificatoare, a declarat că

²⁷ I. Țurcanu, Un părinte spiritual al Basarabiei, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credință și cultură, Chișinău, 2007, p. 56.

²⁸ D. Bogos, La răspântie. Moldova de la Nistru, 1917-1918, Chișinău, Editura Știința, 1998, p. 48-49.

²⁹ Sigur, o asemenea relatare trebuie privită cu rezerve. Bogos și-a scris cartea în 1924, când ideile moldoveniste au fost actualizate în contextul formării RASSM. Bogos nu prezintă amănunte ale discuțiilor contradictorii avute cu Kurdinovskij, de aceea, fără alte surse documentare, este greu de spus dacă ideea sa privind existența a două limbi diferite a avut o conotație etnică sau a fost vorba doar de diferențele determinate de supușenia rusă sau română.

190

[…] episcopul Serafim – susținător fervent al slujbelor religioase în limba maternă a mirenilor, nu numai că nu a luptat niciodată împotriva limbii moldovenești ci, dimpotrivă, chiar el apără limba moldovenească pură (evidențiere de Iacubovici – O.G.) în orice mod posibil, luptând împotriva celor care încearcă să înlocuiască această limbă simplă, melodioasă, frumoasă și înțeleasă de populație cu o oarecare galimatie neînțeleasă, numită limba română.

După părerea redactorului revistei, toate învinuirile aduse la adresa lui Serafim provin de la faptul că publiciștii capitalei nu au înțeles diferența dintre propaganda românească și limba moldovenească. El caracterizează limba română ca fiind „cizelată”, „șlefuită”, „plină de cuvinte și expresii franțuzești și italienești” și puțin accesibilă nivelului de înțelegere al populației. Firește că este de nedorit și absurd să-i înveți pe țărani această limbă și să înlocuiești graiul popular „simplu și melodios”, în special ținând cont de mitul popularizat în mediul juridic că „majoritatea populației moldovene s-a obișnuit într-atât cu limba rusă, încât această limbă le-a devenit incomparabil mai apropiată și mai înțeleasă decât limba română”³⁰.

Ideile ierarhului de la Chișinău au provocat consternarea activiștilor naționaliști locali. Gazeta „Glasul Basarabiei”, relatând despre discursul de rămas bun ținut de Serafim cu ocazia plecării în Tver, menționa: „În cuvântarea de bun rămas, ținută în soborul cathedral din Chișinău în ziua de 11 aprilie a.c. arhiepiscopul Serafim a spus, între altele, că pe moldoveni totdeauna i-o iubit, pe români însă nu (Drept, că-s al dracului românii iștia)”³¹. Autorul articolului (probabil, G. Constantinescu) ironizează lupta antiseparatistă dusă de Serafim:

Tot din cuvântarea această am înțeles că arhiepiscopul Serafim, cu toată dragostea ce o avut față de basarabeni, îndeosebi față de moldoveni, pentru care dragoste nu găsim cuvinte să-i mulțămim – o avut foarte mulți dușmani, atât printre ruși, cât și printre moldovenii pe cari arhiepiscopul îi numia „separatiștii”, că adică ei n-ar fi fost supușii credincioși ai împărăției, pentru care lucru mulți și-au luat plata cuvenită! Și, ce-i drept, să nu fi venit în Basarabia înalt preasfințitul Serafim, poate că noi moldovenii eram acuma sub stăpânirea… românilor! Dar Dumnezeu ne-o ferit de așa nenorocire și am rămas tot cum am fost și suntem în vremea de față³².

Astfel, Serafim poate fi considerat unul dintre primii „moldoveniști”. Ideile sale reamintesc, pe alocuri, despre proiectele construirii unei națiuni moldovene distincte, realizate în deceniile 20-30 în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească și, mai târziu, pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești³³. Cu toate acestea, adepții „limbii moldovenești

³⁰ „Друг”, nr. 3, 1910.

³¹ „Glasul Basarabiei”, nr. 50, 1914.

³²Ibidem.

³³ Mai multe despre culturalizarea identității moldovene în RASSM, vezi Charles King, Moldovenii. România, Rusia și politica culturală, Chișinău, Editura Arc, 2002, p. 61-87; Elena Negru, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2003.

191

pure”, precum Serafim sau Iacubovici, spre deosebire de moldoveniștii sovietici sau contemporani, nu au insistat pe construirea unei limbi moldovenești literare deosebite, ci au încercat doar să conserve dialectul „popular” în forma sa „primară”, ferindu-l de influențele „nocive” venite din partea României și deschizând calea celor „folositoare”, adică a celor rusești. Opinii similare privind culturalizarea alogenilor pot fi întâlnite la cunoscutul misionar și pedagog N. I. Iliminski, unul dintre adepții utilizării limbilor locale în relația cu popoarele orientale. Aceeași logică a acționat, de exemplu, și în privința limbii ucrainene, când prin „limba populară” (malorusă) se recunoștea dreptul ei la viață (se presupunea că viața va fi scurtă), fără însă să poată fi vorba de o limbă literară independentă (ucraineană). Iacubovici repetă, de fapt, retorica și frazeologia adversarilor limbii ucrainene literare, declarând că limba română este artificială, absurdă, plină de influențe străine și vădit diferită de limbile slave, în special, de limba rusă.

Mișcarea inochentistă

O problemă strâns legată de religiozitatea moldovenilor basarabeni este cea a desprinderii de ortodoxismul oficial și orientarea către alte confesiuni și secte. În aceste procese au luat parte în mare măsură țăranii basarabeni. O amploare deosebită a avut-o așa-numita mișcare a inochentiștilor (inochentism).

Inochentismul a apărut în Basarabia în anul 1909. Întemeietorul său a fost ieromonahul Mănăstirii Balta, Inochentii, numit până la călugărie Ivan (Ion) Levizor³⁴. Viitorul părinte Inochentii s-a născut în anul 1875, în satul Cosăuți, județul Soroca. Despre anii copilăriei și ai tinereții lui Ivan Levizor se cunosc puține date. În 1899 a devenit novice (poslușnic) la Mănăstirea Dobrușa. După patru ani petrecuți în mănăstire, a plecat la Kiev, unde a vizitat lăcașurile locale, apoi a călătorit mult prin Rusia, ajungând și în Petersburg, unde, potrivit legendei, s-a întâlnit cu preotul Gapon. După peregrinările sale, în 1909, Levizor a ajuns în mănăstirea orașului Balta, gubernia Podolia, unde s-a călugărit și s-a dedicat cinului sfânt³⁵.

La Balta, tânărul monah a găsit mediul favorabil necesar preocupărilor religioase, fiind pregătit dinainte de cultul local al părintelui Teodosie Levițki – mistic și participant activ al mișcării religioase de la finele domniei lui Alexandru I. Mulți oameni de la periferii, dar și din vecina Basarabie, se îndreptau spre Balta, pentru a se închina moaștelor lui Teodosie. Datorită cunoașterii limbii moldovenești, Inochentie a devenit popular printre pelegrinii basarabeni, cărora le citea predici, îi spovedea, exorciza ș.a.m.d.³⁶.

³⁴ Potrivit unor surse, numele său adevărat era Țurcan.

³⁵ Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși. Din negura trecutului: crâmpeie de amintiri, ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Chișinău, Editura Museum, 2000, p. 286.

³⁶Ibidem, p. 286-287.

192

Una din cauzele răspândirii mișcării din Balta a fost determinată de atitudinea specifică a țăranilor moldoveni față de religia ortodoxă. Pe de o parte, ei erau în mare măsură evlavioși, iar pe de altă parte – desconsiderarea limbii moldovenești în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și propagarea forțată a slujbelor bisericești în limba slavonă (în special, în timpul episcopului Pavel) i-a făcut impasibili față de biserica oficială. Pentru țăranii basarabeni, practicarea obiceiurilor religioase în limba maternă avea o importanță deosebită³⁷.

În primele etape ale dezvoltării mișcării, autoritățile nu au luat-o în serios. În consecință, s-au luat anumite măsuri, care acum pot fi considerate naive. Așadar, în 1909, congresul preoților Eparhiei din Chișinău a decis să contracareze mișcarea de la Balta prin citirea în bisericile Basarabiei a unor rugăciuni speciale³⁸. Cu toate acestea, în conținutul acestor rugăciuni nu era nimic deosebit împotriva sectanților. În afară de aceasta, ele au fost scrise în limba slavonă, prin urmare sensul lor ascuns a rămas total inaccesibil majorității enoriașilor.

Totuși, la începutul anului 1910, amploarea mișcării a neliniștit serios conducerea eparhiei și, în primul rând, pe Serafim, care a conștientizat în mod clar pericolul provocat de Inochentie pentru enoriașii moldoveni. În cuvântarea sa către clerul eparhial, preasfințitul a subliniat că predicile ieromonahului Inochentie – de origine moldovean – au succes printre moldoveni. Episcopul din Chișinău a descris tabloul groaznic care, după părerea sa, reieșea din adunările inochentiștilor:

El [Inochentie] se ocupă de exorcizări în prezența mulțimii și cu strigătele acestor posedați, care îl proslăvesc, el obține din partea maselor populare inculte renumele de sfânt prezicător și vindecător. Rostind blesteme, diferite amenințări, permițând spovedania deschisă comună, ieromonahul Inochentie îi ducea pe mulți către boală și exasperare.

Serafim îl acuza nu doar pe Inochentie, ci și conducerea Eparhiei din Podolia și pe starețul Mănăstirii Balta, „care impunea moldovenilor creduli cu bani să susțină material mănăstirea sa săracă”³⁹. Pe lângă aceste cauze externe, Serafim amintește de cele interne – vina preoților basarabeni și a stareților mănăstirilor, care nu au raportat din timp cele petrecute și nu au luat nici o măsură. Prin ucazul circular emis de consistoriului duhovnicesc al Eparhiei Chișinăului, a fost transmisă preoților interdicția lui Serafim de a se organiza pelerinaje la Balta și explicația că nerespectarea solicitării episcopului „este un mare păcat”.

³⁷ Mulți preoți au profitat de situație. Astfel, șeful Inspectoratului de Jandarmi din Basarabia scria în 1912 că „prohodul ținut în limba moldovenească (foarte prețuit de țărani) era taxat de preoți de câteva ori mai scump față de cel ținut în limba rusă, iar suma pentru acest serviciu ajungea uneori până la 100 de ruble” (Gh. Negru, Țarismul și mișcarea națională din Basarabia, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2000, p. 177).

³⁸ ANRM, fond 208, inventar 3, dosar nr. 4547, f. 12.

³⁹Ibidem, inv. 4, d. 3009, f. 111.

193

În afară de aceasta, preoții și stareții mănăstirilor erau obligați să adune informații despre manifestările „mișcării” în parohiile din subordine⁴⁰.

La Congresul preoților din 1910 s-a sesizat, de asemenea, neliniștea pentru amploarea mișcării eretice. Deputații au hotărât ca în lupta împotriva inochentiștilor este necesar să se deschidă biblioteci parohiale, iar în paginile „Luminătorului” să se publice, în limba moldovenească, articole îndreptate împotriva sectanților⁴¹. Totuși, și aceste măsuri nu au avut rezultatul scontat. Pelerinajul în gubernia Podoliei a continuat, și, mai mult de atât, s-au înmulțit cazurile strângerii de fonduri în folosul Mănăstirii Balta, inclusiv de către escroci, autointitulați „inochentiști”. În final, conducerea Eparhiei a fost obligată să se adreseze poliției⁴². În sfârșit, în această problemă s-a implicat și Sinodul. În 1912, pentru început, ieromonahul Inochentie a fost dus la casa episcopală din Podolsk, apoi la mănăstirea de călugări de la Murom. Dar și la Murom, unde începuseră să vină în masă moldoveni basarabeni, el nu a încetat să țină predici. În consecință, „starețul” a fost arestat de poliție și trimis la închisoarea din Petrozavodsk, de unde, potrivit deciziei Sinodului, la finalul verii din 1913, a fost transferat la Mănăstirea Solovki⁴³. Totuși, izolarea liderului mișcării nu a însemnat și suprimarea ei. Comunitățile inochentiștilor au continuat să existe, iar adepții sectei se pregăteau în același mod pentru Judecata de Apoi predicată de Inochentie. La aceasta, un rol important l-a avut fratele ieromonahului, Semen Levizor, întemeietorul unei localități a sectanților în gubernia Herson, numită „Rai”⁴⁴.

În ceea ce privește geneza inochentismului în Eparhia Chișinăului, părerile erau împărțite. În mare, acest fapt se explică prin faptul că „învățătura” lui Inochentie, deși evident mistico-religioasă, nu se deosebea mult de credința dogmei bisericii oficiale. Dacă aceste deosebiri erau evidente teologilor, pentru țăranii care i-au urmat pe monahii de la Balta, acestea pur și simplu nu existau. S-a încercat explicarea vedeniilor cu ajutorul psihiatriei. Așadar, pentru studierea „epidemiei religioase”, s-a înființat în Basarabia o comisie specială, formată din preoți și medici și directorul Spitalului de boli mintale din Costiujeni⁴⁵. Problema inochentismului a fost studiată de către misionarii trimiși de autoritățile sinodale. În anul 1913, la Chișinău a fost trimis D. S. Skvorțov, care trebuia să prezinte o lecție împotriva sectanților. Totuși, teoria oratorului sinodal în privința problemei studiate s-a dovedit a fi destul de originală. Vorbind despre inochentism, el declara:

Ce este aceasta dacă nu este khlystyism? Dacă admitem că moldovenii, în simplitatea lor obscură și ignorantă, l-au urmat pe Inochentie, fiind hipnotizați de

⁴⁰ Ibidem, f. 111 v.

⁴¹ Idem, fond 230, inventar 1, dosar 18, f. 42 v.

⁴² Idem, fond 208, inventar 4, dosar nr. 3009, f. 156.

⁴³ N. Popovschi, op. cit., p. 287.

⁴⁴ Ibidem, p. 288.

⁴⁵ Ibidem, p. 293.

194

el, cu atât mai rău, pentru că sunt obligat să formulez o concluzie și mai neplăcută despre moldoveni și preoții lor⁴⁶.

În acest fel, Skvorțov a absolvit clerul de învinuirile aduse, punând cauzele apariției mișcării pe seama ignoranței moldovenilor. În general, patosul discursului lui Skvorțov consta în aceea că „masoneria își face loc în creștinism și în aceasta constă pericolul pentru autocrație”⁴⁷.

Lupta cu inochentismul a actualizat activitatea de moldovenizare a episcopului Serafim. La începutul anului 1913, episcopul l-a însărcinat pe misionarul A. I. Scvozneacov să publice pliante îndreptate împotriva sectanților, în limba moldovenească, cu scopul „liniștirii populației”. În aprilie a ieșit la lumina tiparului pliantul distribuit în limbile rusă și moldovenească cu titlul „Cuvânt de izbăvire a moldoveanului ortodox”⁴⁸. Episcopul insista în mod deosebit ca foile volante să fie tipărite în limba moldovenească populară, iar cuvintele insuficiente trebuie înlocuite cu cele rusești⁴⁹.

În general vorbind, mișcarea de la Balta a fost întâi de toate un fenomen religios. Totuși, datorită coincidențelor lingvistice – liderul ei a vorbit și a predicat în limba moldovenească –, mișcarea a căpătat o conotație etnică și a devenit un motiv de a revizui atitudinea față de populația moldovenească și necesitățile sale culturale. Inochentismul a demonstrat liderilor Eparhiei ce poate declanșa atitudinea disprețuitoare manifestată față de enoriașii moldoveni: pe de o parte, aceasta amenința, în perspectivă, îndepărtarea unei părți importante a oamenilor de rând de ortodoxism, iar pe de altă parte – creșterea influenței printre țăranii moldoveni a acelor grupuri separatiste, care au putut să predice (în sensul propriu și figurat al cuvântului) în limba înțeleasă de țărani.

Religia în concepția activiștilor naționaliști basarabeni la începutul secolului al XX-lea

Naționaliștii basarabeni abordau, de regulă, problema confesională în contextul dezbaterilor despre limbă. Majoritatea dintre ei considerau că șansa renașterii și dezvoltării poporului moldovean era în lărgirea sferei de folosire a limbii române prin introducerea și predarea ei în instituțiile de învățământ și în slujbele religioase. Limba moldovenească, la fel ca limba liturgică și a predicilor, trebuie să faciliteze înțelegerea de către țărani a sensului religiei ortodoxe, ca parte integrantă a identității naționale, și să obstrucționeze răspândirea superstițiilor și a ereziei.

În acest context prezintă interes deosebit teoria teologului și profesorului de limbă română Grigore Constantinescu, expusă în articolul Însemnătatea

⁴⁶ „Бессарабская жизнь” [Viața Basarabiei], 1913, nr. 93. p. 3.

⁴⁷Ibidem.

⁴⁸ N. Popovschi, op. cit., p. 287.

⁴⁹ P. Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru: 1812-1918, studiu introductiv și bibliografie de Anatol Petrencu, Chișinău, Editura Știința, 1992, p. 183.

195

limbei la norod și la moldoveni în parte. Articolul reprezintă o veritabilă narațiune național-istorică, constituită în limitele unui discurs religios. Constantinescu începe cu argumentarea naturii dumnezeiești a „națiunii”. Limba – cea care face din populație un popor sau o națiune – este darul lui Dumnezeu dat pentru a deosebi omul de alte ființe. Lumea, împărțită pe „națiuni”, fiecare dispunând de limba sa, în așa fel se prezintă ordinea instituită de sus. După părerea lui Constantinescu, credința, limba, obiceiurile și trecutul comun sunt mărturii ale unității poporului. Bazându-se pe aceste argumente, afirmă că moldovenii basarabeni și românii de peste Prut sunt unul și același popor⁵⁰.

În continuare, Constantinescu face o analiză istorică a problemei. Apelând la autoritatea apostolului Pavel, el scrie: „creștinismul s-a propovăduit strămoșilor noștri Români în graiul lor, pentru că Dumnezeu a voit ca voința sa să se comunice fiecărui popor în graiul său”⁵¹. Națiunea română s-a format în Dacia antică „cu viața ei creștinească”. Dacă l-am înțelege literalmente pe Constantinescu, am deduce că românii au propovăduit ortodoxismul cu mult înainte de schisma bisericii creștine. Esența pretențiilor lui Constantinescu constă în faptul că românii au avut propria lor eparhie bisericească, unde predica era făcută în limba română cu mult înaintea migrării slavilor în regiune. Introducerea limbii slavone în Evul Mediu, este interpretată de el ca fiind o lovitură pentru națiunea română, astfel că, acum, „nimeni nu pricepea din cele ce se spuneau în numele lui Dumnezeu”. Aceasta era o referire directă la situația Basarabiei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când limba română a fost „izgonită” din biserici. Descrie apoi „întoarcerea” limbii populare în viața bisericească în secolele XVI-XVII, fapt ce ar fi trebuit să suscite asocierea cititorilor cu viitoarea renaștere națională și în Basarabia⁵². Își încheie parcursul prin istorie descriind cazul basarabean. În interpretarea sa, scurta perioadă de acceptare și respectare a limbii moldovenești a fost urmată de așa zise „veacuri întunecate” , legate de politica lui Pavel (Lebedev) și a adepților săi: „Câci timp de 36 de ani de când se învațî prin școli în limba rusască, poporul moldovenesc s-a pierdut cu totul, câci nu mai știe nici de Dumnezeu, nici de oameni”⁵³.

Potrivit lui Constantinescu, biserica este o instituție națională, prin urmare, păstrarea și dezvoltarea națiunii este imposibilă fără actualizarea caracterelor ei naționale, astfel viitorul moldovenilor ca popor este posibil în condițiile introducerii traducerilor, în limba înțeleasă de popor, în școală și slujbele religioase.

În contextul legăturii dintre religie și naționalism, un interes deosebit prezintă și articolul lui Gheorghe V. Madan Încreștinarea poporului Moldovean, în care scria:

⁵⁰ „Basarabia”, 1906, nr. 22.

⁵¹Ibidem, nr. 23.

⁵²Ibidem.

⁵³Ibidem, nr. 24.

196

Dintre toate neamurile acestei țări, noi moldovenii suntem cei mai vechi locuitori și stăpânitori ai pământului ei și, totodatî, cei dintâi care am primit legea lui Hristos și am întrat în sânul bisericii creștinești. Înainte cu optsprezece sute de ani, când popoarele, cu care trăim acum împreună, nici nu visau de evanghelia Mântuitorului Hristos, noi românii eram botezați în legea creștineascî⁵⁴.

În continuare, Madan povestește cititorilor istoria cuceririi Daciei de către romani, bazată pe ideea apropierii moldo-românilor de „strămoșii eroi”, în primul rând de romani:

Noi moldovenii suntem zămisliți așa darî din daci, romani și alte soiuri de oameni, așezați în vechea Dacie. După sânge, după fire și după limba ce-o vorbim, mai aproape și mai înrudiți suntem însî cu vestiții romani. Așa zic toți învățetorii lumei și aceasta e adevărul curat⁵⁵.

În ciuda autorității „tuturor învățaților lumii”, Madan deplânge lipsa totală a surselor. Singura dovadă a vechimii creștinismului la moldoveni este limba, care păstrează lexicul latin pentru a identifica legătura cu cultul religios (cu toate acestea, Madan tace în privința straturilor lexicale bisericești de origine slavonă și grecească). Fragilitatea dovezilor nu îl împiedică pe Madan să concluzioneze: „noi suntem cei dintâi creștini din țara aceasta […], de la noi au primit legea lui Hristos și alte neamuri, care s-au așezat mai târziu pe aceste locuri”⁵⁶, arătând pretențiile moldovenilor la vechimea și „dreptul istoric” asupra teritoriului Basarabiei.

Concluzii

Începutul secolului al XX-lea a adus schimbări importante în viața bisericii ortodoxe din Basarabia. Preoții au început să intervină mai des în viața social-politică, iar o parte dintre clericii moldoveni au fost atrași în mișcarea naționalistă. Biserica ortodoxă a fost un spațiu în care s-au întâlnit interesele naționalismului rus cu cele ale naționalismului românesc din Basarabia.

În istoria interacțiunii dintre mișcarea națională și conducerea eparhiei Chișinăului și Hotinului se pot evidența două etape, legate de activitatea a doi ierarhi: Vladimir (Sinkovski) și Serafim (Ciceagov). Prima etapă s-a caracterizat printr-o atitudine loială a conducerii eparhiei față de cerințele preoțimii moldovenești. În această perioadă, activiștii naționali au reușit să obțină reintroducerea limbii moldovenești în seminarul teologic, renașterea tipografiei eparhiale și au organizat editarea unei reviste bisericești în limba română. Reîntoarcerea limbii „moldovenești” în viața religioasă a provocat dezbateri aprinse privind limba și, prin urmare, privind identitatea moldovenilor basarabeni. În timpul acestor

⁵⁴ „Moldovanul”, 1908, nr. 2.

⁵⁵Ibidem.

⁵⁶Ibidem.

197

discuții au ieșit la iveală două abordări. Prima presupunea folosirea unei limbi apropiate de cea de peste Prut. Conform altei abordări, era nevoie de apropierea limbii folosite la slujbă și predici de limba vorbită de popor.

În 1908, odată cu numirea noului episcop basarabean, politica etno-religioasă s-a schimbat simțitor. Episcopul Serafim a obținut treptat reputația unuia dintre pionierii „moldovenismului”, adică a ideii că există o națiune moldovenească deosebită de cea română. Ideea însăși nu era nouă. Diferența dintre limba română literară și dialectul moldovenesc basarabean le era bine cunoscută tuturor celor interesați de această chestiune, inclusiv naționaliștilor panromâni, care vedeau în caracterul arhaic al limbii basarabenilor un semn de „puritate” și păstrare a „spiritului românesc”. Serafim a fost nu atât un prim observator al acestei diferențe, cât mai ales o persoană care i-a dat un alt sens, vorbind, în premieră, despre două popoare cu totul deosebite.

Naționaliștii basarabeni au folosit chestiunea religioasă pentru promovarea identității moldovenilor basarabeni și a drepturilor lor culturale. Ei apărau ideea de vechime a tradiției creștine în rândul românilor/moldovenilor, în comparație cu popoarele vecine. Pentru ei, credința ortodoxă era unul dintre cei mai importanți piloni ai românismului în Basarabia.

Traducere de Ina Chirilă

198