Protestele de la 1912 cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei

La 16 mai 1912 se împlinea un veac de la ceea ce propaganda imperială țaristă numea „eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc și alăturarea ei la Rusia”. Această aniversare a readus în atenția opiniei publice din Rusia și România spinoasa problemă a Basarabiei, fiecare parte căutând să-și demonstreze drepturile istorice asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, deocamdată prin tăișul cuvintelor.

În telegrama trimisă de către Parlamentul de la București în adresa Dumei ruse se menționa că centenarul pierderii Basarabiei oferă prilej României să ridice, din nou, „eterna și istorica sa protestare contra nedreptății politice care desparte pe fiii aceluiași popor, aceleiași națiuni în interesul politic al celui mai puternic”. Deși deputații de la București exprimau convingerea că „noua Rusie” (Rusia parlamentară -n.n.) se va abține de la acțiuni de amploare și „nu va face sărbătoare din doliul unei națiuni vecine și amice”¹, oficialitățile ruse au neglijat această doleanță și au organizat festivități cu adevărat fastuoase. Pentru Curtea de la Petersburg aniversarea respectivă era o ocazie propagandistică potrivită pentru a-și etala „drepturile istorice” asupra Basarabiei și a-și justifica dominația asupra acestei vechi provincii românești, parte integră a Țării Moldovei. Prin suita de manifestări, organizate la Chișinău și în alte localități, autoritățile țariste s-au străduit din răsputeri să prezinte opiniei publice „grija părintească” manifestată de guvernul de la Petersburg față de „locuitorii pravoslavnici” ai Basarabiei, accentuând, în deosebi, „rolul civilizator” și „consecințele benefice” ale stăpânirii autocrației ruse asupra populației din teritoriul „alipit”, la 1812, marii împărății „drept credincioase”.

Timp de o săptămână, la Chișinău, în centrele județene și în alte localități, autoritățile țariste au organizat festivități fastuoase prilejuite de jubilarea acestui eveniment istoric. La 16/28 mai 1912, în capitala Basarabiei, au sosit membri ai Consiliului de Stat, șambelani și generali, guvernatori și înalți prelați. Serviciul divin la Catedrala orașului a fost oficiat de arhiepiscopul Basarabiei Serafim (Ciceagov), partizanul politicii naționalist-ortodoxe, care a elogiat „alăturarea Basarabiei la Rusia”, calificând-o ca o fericire pentru băștinași și ca un jubileu al credinței ortodoxe. A doua zi, la Chișinău, s-au pus temelia monumentului

¹ Stan, Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812-16 mai 1912), în Destin românesc, 1997, nr. 2, p.59.

98

țarului Alexandru I (1801-1825), pe timpul căruia a fost anexată Basarabia, gestul respectiv simbolizând trăinicia stăpânirii rusești².

Cu această ocazie s-au publicat broșuri propagandistice, lecturate prin biserici, inoculându-le băștinașilor cât de „fericiți” sunt ei sub sceptrul „binefăcător” al țarului. Materialul propagandistic de bază a fost cuprins în cartea semnată de părintele protopop Nicolai Lașkov, O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia. 1812-16.V.1912, scrisă, după părerea unui contemporan, cu „un talent remarcabil în arta mistificării faptelor istorice”³. Editată într-un tiraj de 150 000 de exemplare, în limbile rusă și „moldovenească”, difuzată în toate localitățile din Basarabia și peste hotarele ei, lucrarea respectivă transmitea în modul cel mai neacoperit mesajul oficial al autorităților țariste la acea dată aniversară: „Trecând la ruși într-o stare de plâns, nenorociți și plini de suferințe, pentru că locuitorii fuseseră munciți, chinuiți de asupririle turcilor și de ale tătarilor, precum și de birurile nedrepte ale domnitorilor greci-fanarioți, fiind înglodați în sărăcie și întuneric, neluminați, fără școli, spitale, drumuri, rânduială și fără încredere în ziua de mâine, Basarabia, după o sută de ani, s-a făcut necunoscută în toate arătările vieții sale cetățenești, obștești, economice, - gospodărie sătească (agricultură) și industrială”⁴. Prin descrierea luptelor ce s-au dat pe teritoriul Basarabiei de către ostile rusești, „în cele cinci războaie de izbăvire a poporului creștin al Moldovei din strașnica robie turcească”, se încerca să se acrediteze ideea despre misiunea eliberatoare a armatelor ruse în acest teritoriu și despre caracterul rusesc al pământului cucerit prin lupte. Sângele vărsat într-un război de cucerire devenea argument de stăpânire al unui teritoriu străin.

Totodată, trista comemorare a Tratatului de Pace de la București (16/28 mai 1812) a readus Basarabia în atenția opiniei publice din România. A fost un prilej pentru întregul neam românesc ca să-și aducă aminte de Basarabia răpită și de frații subjugați. Purtătorul de cuvânt al neamului românesc în aceste zile de reculegere națională a fost marele istoric Nicolae Iorga, care în 1912 publicase patru contribuții valoroase, referitoare la istoria Basarabiei: Basarabia noastră. (Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruși); Pagini despre Basarabia de astăzi; Din ținuturile pierdute. Boieri și răzeși în Bucovina și Basarabia în cele dintâi decenii după anexare; însemnătatea ținuturilor de peste Prut pentru istoria românilor și pentru folclorul românesc. Lucrările publicate se constituie ca un prinos de dragoste și încurajare pentru frații basarabeni.

în Basarabia noastră, marele savant prezintă istoria acestei provincii de la începuturile ei naționale și politice, din „cel dintâi veac al Țării Moldovei” și până la răpirea ei de către ruși, examinând evenimentele întâmplate în acest spațiu în timpul domniilor lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Vasile Lupu, Dimitrie

² Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea țaristă (1812-1917), București, 1992, p.87-88.
³ O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918). Ediție îngrij ită, studiu introductiv și se lecția imaginilor de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004, p.58.
⁴ Nicolai Lașkov, O sută de ani de la trecerea Basarabiei către Rusia. 1812-16.V.1912, Chișinău, 1912, p. 57-58.

99

Cantemir, domniilor fanariote din veacul al XVIII-lea și așa mai departe. Spre deosebire de scribii ruși care se străduiau din răsputeri să contabilizeze orice mișcare (trecere) a trupelor ruse prin Basarabia, marele istoric demonstrează cu lux de probe documentare vechimea românilor în spațiul dintre Prut și Nistru, iar la sfârșitul cărții sale, în sinteză, face următoarea concluzie pertinentă: „nu e ogor, monument, așezământ local, neam vechi în Basarabia care să nu fie al nostru, sânge românesc, faptă românească, gând românesc”⁵.

Exemplul marelui istoric a fost urmat de alți intelectuali de seamă și oameni de cultură din România. Menționăm aici lucrarea Pentru Basarabia, o culegere de texte privitoare „la țara, trecutul, literatura și starea actuală a fraților basarabeni”, întocmită de profesorul Dumitru Munteanu-Râmnic din Ploiești⁶, un discipol de-al lui Nicolae Iorga, precum și modesta broșură Basarabia, constituită din articole de ziare, publicate în anul 1878 și retipărite cu ocazia zgomotoaselor manifestări organizate de ruși în 1912, apărută prin efortul profesorului și avocatului Moise N. Pacu din Galați⁷.

Zeci de exemplare a acestor lucrări, pe diferite căi, au ajuns și în Basarabia. Nicolae Iorga 1 a transmis pentru I. Pelivan mai multe exemplare ale Basarabiei noastre, pe care acesta, grijuliu, le-a împărțit prietenilor săi. O serie de volume au fost trimise studenților moldoveni de la Petersburg, Odesa, Dorpat (Tartu) și Kiev, unde activau societăți culturale ale acestora, altă parte s-a distribuit „finilor” săi din Basarabia⁸.

Centenarul anexării Basarabiei și manifestările febrile ale autorităților țariste au provocat în întreaga Românie o stare de mâhnire. Liga Culturală a ținut întruniri la București și prin toate orașele țării. Secțiile acesteia au prăznuit cu steaguri îndoliate veacul de ocupație ce se împlinea în Basarabia smulsă. Peste tot a fost răspândit îndemnul: Să tragem clopotele moarte,/ Căci azi e sfânta dezgropare/ A gloriei din vremi bătrâne/Din Prut și Nistru pân-la mare./în groapa lui tresare țarul/ Ce ne-a răpit pământul țării/ Și țărna lui să se-nfioare/ De fulgerele răzbunării...⁹

Spre deosebire de propaganda imperială rusă, finanțată din belșug de autoritățile țariste și dirijată în mod nemijlocit de acestea, contrapropaganda românească a fost în esență una partizană, de la om de om, de la o conștiință de român la alta. Prin eforturile patriotice ale lui N. Iorga, dar și a altor savanți,

⁵ Nicolae Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după o 100 de ani de la răpirea ei de către ruși, Editura Libertas, Ploiești, 2012, p. 160.
⁶ Pentru Basarabia. Culegere de texte privitoare la țara, trecutul, literatura și starea actuală a fraților basarabeni, întocmită de D. Munteanu-Râmnic, profesor. Ploiești, Editura revistei „Cu rierul liceului”, 1912,138 p.
⁷ Basarabia. Diferite articole de ziare din anul 1878, retipărite cu ocazia contrserbărei anexărei Basarabiei la Rusia, cu cheltuiala fondului Societății „Prutul” din Galați, și cu o precuvântare de M. N. Pacu, profesor onorariu, avocat și senator al județului Covurlui. București, 1912.
⁸ loan Scurtu, Dumitru Almaș, Armând Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță, Ion Șișcanu, Nicolae Enciu, Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003 (coordonator: loan Scurtu), Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 111.
⁹ Apud: O pagină din istoria Basarabiei, p. 214.

100

lumea românească, de pe ambele maluri al Prutului, s-a mobilizat. Diversele asociații culturale au organizat ample manifestații, însoțite de conferințe publice, în cadrul cărora vorbitorii au subliniat apartenența Basarabiei la spațiul spiritual românesc¹⁰. Prin subscripții publice, s-au colectat banii necesari pentru publicarea de cărți și broșuri, având ca subiect chestiunea Basarabiei, lucrări prin care erau demontate principalele teze ale propagandei ruse. Cu mari eforturi, prin intermediul patrioților basarabeni, aceste publicații au trecut Prutul, contribuind la dezvoltarea sentimentului național al românilor moldoveni din partea stângă a Prutului și celor de peste Nistru.

Către 1912 forțele reacționare din Rusia erau în ofensivă. Absolutismul și centralismul birocratic suprimase orice inițiativă, încătușase voința poporului, precum și a fiecărui individ în parte. Dezastrul militar, suferit pe teatrul de război din Extremul Orient, propulsase în avanscena vieții publice pe adepții lui Pobedonosțev, constituiți în Uniunea poporului rus, organizație național-șovină. Exponentul principal al acestor forțe și un reazem al regimului țarist în gubernia de la hotarul de apus al Imperiului Rus era episcopul Serafim Ciceagov. În acțiunile sale de deznaționalizare și rusificare a băștinașilor acesta era secondat de publicistul Pavel Crușevan și Alexandr Krupenski. Marile frământări din centrul imperiului au cuprins și societatea basarabeană. Jubileul de la „alăturarea Basarabiei către Rusia” a mobilizat nu doar forțele negre, deoarece în luptă s-au avântat și forțele naționale din ținut, care, de altfel, la acel moment, erau destul de firave, dar, care, în ciuda condițiilor vitrege, s-au manifestat destul de curajos. Fruntașii mișcării naționale din Basarabia considerau trista aniversare drept o oportunitate de a face cunoscut opiniei publice caracterul românesc al provinciei dintre Prut și Nistru, atrăgând, totodată, atenție asupra destinului celor deznaționalizați, dezmoșteniți și înstrăinați de țara mamă.

Atunci când febra sărbătorilor au cuprins întreaga Rusie (prilejuite și de marcarea celor 100 de ani de la izgonirea lui Napoleon Bonaparte: 1812-1912) și Basarabia rusificată, care marcau cu mare fast aniversările Războiului pentru Apărarea Patriei din 1812, precum și „alipirea Basarabiei la Rusia”, doi „buni moldoveni”, - învățătorul, poetul și publicistul Gheorghe Todorov (Iorgu Tudor), care făcea apostolat la Malul Tohatinului (o localitate de pe malul Nistrului) și tânărul Constantin Costinovici (calificativul respectiv aparține lui Gh. Todorov, care, în 1912, avea vârsta de 27 de ani), fiul preotului din Mingir, - au editat, la Tipografia Eparhială din Chișinău, „fără dezlegare de la domnu gubernatoru”, revista „Făclia Țării”, o publicație în care au încercat să-i biciuiască pe cei care o sută de ani „au ținut sub jug și întuneric” pe moldovenii din Basarabia ^u.

Despre autorii acestui protest temerar editorial se cunosc foarte puține. Sursele istorice au păstrat mai multe informații doar despre Gheorghe Tudor.

¹⁰ Vezi, de exemplu, Aurelia Lăpușan, Congresul de la Constanța al Ligii Culturale a românilor din anul 1912, în Mass-media: între document și interpretare. Studii și cercetări de istorie a presei. Congresul Internațional de Istorie a Presei, Chișinău, 27-28 aprilie 2012. Coordonator: Silvia Grossu, Chișinău, 2012, p.364-374.
¹¹ Dinu Poștarencu, Iorgu Tudor, memorialist, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 1-2, ianuarie-iunie,2011,p. 152.

101

Cu siguranță, s-a născut la 19 ianuarie /1 februarie 1885. În privința locului de naștere informațiile sunt contradictorii: după unele surse, s-ar fi născut în satul Stâncăuți (actualmente - Șaptebani), plasa Glodeni, jud. Bălți, după altele, mai credibile, în orașul Chișinău¹², în familia lui Fanachi (Ștefan) Tudorov și a Măriei.¹³ La moment, își proiectase într-un fel cariera profesională și de creație. Absolvise o școală de învățători și făcea apostolat într-o localitate sătească, nu departe de centrul gubernial. Reușise să acumuleze și o anumită experiență în ale gazetăriei, colaborând, în anii 1906-1907, la „Basarabia” lui Emanoil Gavriliță, prima publicație în limba română în spațiul dintre Prut și Nistru, ce a jucat un mare rol în conturarea idealurilor naționale. Numele publicistului se întâlnește și în paginile revistei „Luminătorul”, cu apariție de la 1908. În paginile acestei publicații bisericești, semna poezii și articole pe teme religioase și de morală. Materializase și un proiect editorial propriu: în 1911, fondase la Chișinău „Журнал Начинающих: Первый и единственный в России журнал, печатающий произведения молодых, начинающих авторов”¹⁴ („Revista începătorilor”), publicație literar-artistică, în care a tipărit, în rusește, creațiile literare ale unor tineri debutanți localnici și din alte regiuni ale Rusiei: povestiri din viața basarabeană, proverbe moldovenești, traduceri din românește. Revista străbătea în mai multe centre literare și de cultură ale Imperiului Rus. Învățător de formație, era preocupat și de problemele învățământului din Basarabia. Pentru anul 1912 anunțase lansarea unei ediții pedagogice cu titlul „Бессарабский учитель” („învățătorul basarabean”), supliment la „Jurnal Nacinaiușcih”. Reușise să publice două cărțulii: Haiducul, (în unele surse, Hoțul), o baladă romantică apărută în rusește, în 1904, și placheta de versuri Nopți amoroase (în unele surse, Nopțile iubirii (1905). Conform propriilor mărturisiri, se autoinstruia din cărți primite de „dincolo”, (adică de peste Prut), de la „liga culturală” de sub președinția profesorului Nicolae Iorga.

Datele referitoare la „partenerul său de afacere” se rezumă la faptul că era tânăr și se trăgea din familia preotului din Mingir, o localitate mare din preajma Prutului, în partea centrală a Basarabiei. C.S. Costinovici făcea parte din cercul de prieteni al lui Iorgu Tudor. Aceștia din urmă, împreună cu Alecu Mateevici și alți prieteni, „au petrecut mai multe seri frumoase”, avea să mărturisească mai târziu Iorgu Tudor. Fără îndoială, că în cadrul acestor întâlniri de suflet au discutat și probleme de interes național.

¹² Gheorghe V. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii, Chișinău, 1933, p. 81; Dinu Poștarencu, Activitatea publicistică a lui Gheorghe Tudor în perioada țaristă, în Presa scrie istoria. Primul simpozion național de jurnalism, 11-12 mai 2006, Chișinău. Chișinău - Ploiești, 2008, p. 112.
¹³ Vezi lucrarea manuscris, dactilografiată: Tudor Gheorghe, Mișcarea literar-socială în Basarabia după Unire (1918-1944). București, 1976, p. 114. La cele conținute în lucrarea respectivă adăugăm că a decedat la 29 decembrie 1974, la București, la vârsta de 89 de ani și a fost înmormântat la cimitirul mănăstirii Cernica.
¹⁴ Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957. Catalog. Chișinău, 2002, p. 396; Iorgu Tudor, Mișcarea cultural-socială în Basarabia după Unire (1918-1944), lucrare în manuscris. București, 1976, p. 36-37.

102

Deși a avut o existență efemeră - a apărut doar „vâpuskul I” (fascicula 1), fără a fi indicat anul, luna și ziua tipăririi - „Făclia Țării” a deranjat factorii cu responsabilități, atât din provincia de la periferia necuprinsului imperiu, cât și pe cei de la centru. Profilul publicației era definit astfel: „ediții literatură, politică, economică și obștească”. Acest registru tematic, în opinia editorilor, era chemat să-i ofere „moldovanului nostru tot, ce-i de folos”¹⁵, și principalul, să-i pună la îndemână o publicație în limba maternă, în graiul părinților și strămoșilor săi. Majoritatea materialelor inserate în prima fasciculă au fost semnate de editori și autorii stabiliți în capitala guberniei. Din considerente lesne de înțeles, unele materiale au fost semnate cu pseudonime. În perspectivă, publicația era proiectată ca o ediție periodică, ce urma să apară de 2-3 ori pe lună - se preconiza publicarea corespondențelor și din teritoriu, editorii adresându-le eventualilor autori îndemnul înflăcărat: „Scrieți, românilor, despre toate, cum îți pute. Noi vom tipări.

Revista s-a tipărit cu caractere chirilice, într-un tiraj de o 1 000 de exemplare, format mic (A4), în opt pagini, pe hârtie de calitate foarte bună, astfel fiind asigurată și posibilitatea reproducerii unor imagini reprezentative din viața cotidiană a românilor basarabeni. Titlul revistei, ilustrațiile tipărite și conținutul materialelor publicate vorbeau de la sine despre entitatea distinctă a Basarabiei în cuprinsul Imperiului Rus.

Se pare că inițiativa editării publicației a aparținut lui Constantin S. Costinovici, care, se arăta convins de necesitatea de „a tipări jurnal sau gazetă moldovenească”, și care în cuvântul său „către frații moldoveni”, menționează că a solicitat sprijinul lui Gheorghe Todorov, „care este om cu practică și știe nevoile țării și limba moldovenească, să ne vie în ajutor, ca redactor, un lucru sfânt de mare”. Se pare că și cheltuielile pentru tipărirea ediției au fost suportate de Constantin Costinovici. Totoadată, Gheorghe Todorov își adjudecă sie ideea lansării revistei, menționând și motivul realizării unui asemenea proiect: „marea serbare a alipirii Basarabiei la Rusia”, ce se desfășura în Chișinăul supus une rusificări nerușinate. „Profund revoltat de obrăznicia oficialilor, își amintea mai târziu Gheorghe Todorov, îl conving pe tânărul Constantin Costinovici, fiul preotului de la Mingir, să scoatem la lumină o foaie moldovenească, care era necesară pentru moldoveni. Tipărim „Făclia Țării” scrisă de mine și Speranța (Nadejda - n.n.) Tudor”¹⁶, soția memorialistului. Din cercul „celor mai aproape lucrători ai ediției”, în afară de cei trei nominalizați deja, mai făceau parte: Vana-ga, Sava Dănilă, Potemcov și alții. Aceștia, împreună cu editorii, alcătuiau, probabil, colegiul de redacție.

Redacția a pornit la drum, având asigurată o rețea largă de corespondenți în teritoriu. Aceștia sunt nominalizați în prima pagină a fasciculei apărute: Nic. și V. Meghii¹⁷ din Nimoreni; Ion Guțu și Nicolae Stângaci din Vadul lui Vodă,

¹⁵ Ștefan Ciobanii, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chișinău, 1992, p. 236.
¹⁶ Iorgu Tudor, Sub ruși. Amintiri din anii mișcării naționale (1905-1918), în revista Moldova de la Nistru, nr. 10,1926, p. 43-47.
¹⁷ V. Meghii din Nimoreni era probabil socrul lui Gheorghe Tudor. La 7 ianuarie 1907, Gh. Tudor, în vârstă de 22 de ani se căsătorește cu Nadejda, de 18 ani, absolventă a Școlii Eparhiale de Fete din Chișinău, care era fiica lui Vasile Meghii. Vezi: Dinu Poștarencu, Activitatea publicistică a lui Gheorghe Tudor în perioada țaristă, în Presa scrie istoria. Primul simpozion național de jurnalism, 11-12 mai 2006, Chișinău. Chișinău - Ploiești, 2008, p. 112-113.

103

Eug. C. Neaga din Sociteni-Prisaca; Nina Meghii din com. Broviceni (probabil, Brăviceni), ținutul Orhei; loan С. Mălai din satul Malul Tohatinului; Scut. Cușnir și Ștefan Furdui din Mingir, ținutul Ismail; С. Tanasovici din Nișcani, ținutul Orhei; F. Petrovici din Corjova; N. С Taratuta din Bardar; N. С Musteață din Stâncăuți, ținutul Bălți; X. N. Milev din Leova; Victor Meleca și alții. Observăm că echipa de corespondenți era recrutată din localitățile în care s-au născut sau în care activaseră anterior sau activau la moment editorii. Corespondenții fuseseră selectați din rândurile preoților, învățătorilor, dascălilor și altor „domni de la țară”, deoarece anume acestor categorii sociale, - puținilor intelectuali de la sate, redacția le adresa îndemnul viu: „Nu uitați de neamul moldovenesc, care-i întunecat și merge în coada tuturor noroadelor. Scri(e)ți moldovenește, cetiți, răspândiți (împrăștieți) „FĂCLIA ȚÂRII”. Nu vă lepădați de blândul norodul vostru”.

Cât ar părea de paradoxal, dar pornirile protestatare ale tinerilor basarabeni găseau sprijin și în rândurile unor reprezentanți ai etniilor conlocuitoare. În acest sens, Iorgu Tudor menționează atitudinea exprimată de tânăra și simpatica Jenea Gladîșeva, originară din Kursk, din Rusia Centrală, proaspătă absolventă a liceului nr. 1 din Chișinău, care, în acel an de pomină, declară: „Eu, una, merg cu voi... Haine bărbătești, armă, un cal bun... pumnal... Voi lupta în rândurile voastre de eroi partizani, pentru... distrugerea despotismului rus care apasă asupra neamurilor. Voi ajuta ca să smulgeți frumoasa țară din mâna străinilor...”¹⁸.

Astfel, în primăvara-vara anului 1912, o bună parte a societății basarabene era în fierbere. După propriile mărturii ale lui Iorgu Tudor, „mulți dintre noi așteptam în vara ceea dezrobirea. Eram gata pentru jertfe, pentru dezjugarea neamului”¹⁹. Învățătorul Gheorghe Druță din Strășeni, județul Chișinău, sosit în capitala guberniei în acele zile de euforie generală, a smuls de pe acoperișul unui vagon de tramvai ce circula prin Chișinău tricolorul rusesc, instalând în locul lui stegulețul negru, de doliu, exprimându-și astfel atitudinea față de evenimentele ce se desfășurau cu atâta fast în capitala guberniei.²⁰ îndrăzneala unor lideri naționali atinsese culmea, unii declarau deschis că degrabă „Basarabia nu va mai fi a rușilor”²¹.

Însuși editorii concepuseră publicația lor nu doar ca un „manifest-protest”, ci și ca o acțiune destabilizatoare, ca o „scânteie, care trebuia să aprindă focul

¹⁸ Ibidem, p. 45.
¹⁹ Dinu Poștarencu, Iorgu Tudor, memorialist, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 2011, p. 152.
²⁰ Vlad Mischevca, O acțiune inedită de protest împotriva jubilării țariste la Chișinău, în 1912, -comunicare susținută în cadrul Conferinței științifice „Unirea Principatelor Române din 1859: context istoric și semnificații actuale”, Chișinău, 24 ianuarie 2012.
²¹ Iorgu Tudor, Sub ruși... p. 46.

104

cel mare de ură în sufletele moldovenești”²². Predispozițiile acestui segment al societății basarabene răzbat în paginile „Făcliei Țării” prin îndemnul: „Sculați ai țării lucrători!// în noaptea grea, ce ne cuprinde// Făclia țării se aprinde// Pan' la scânteile de zori. //...Haideți spre bine, luminați, // Cu inimi moi și în-focate. // Noi vrem schimbare și dreptatell Și vrem viață fără laț.”(subl. п.). De fapt, aceste versuri semnate de Gheoghe Todorov, unul din principalii editori ai „Făcliei Țării” constituiau programul politic al publicației: lupta pentru dezrobirea socială și națională.

Pe paginile revistei, dar în mod special în foiletonul „O sută de ani” semnat de Iu. Amoro (unul din pseudonimele lui Gheorghe Todorov -п. п.), erau contestate beneficiile aflării Basarabiei în componența Imperiului Rus și erau condamnate consecințele dezastruoase ale ocupației rusești pentru cultura națională. Ironizând mesajele elogioase ale propagandei oficiale și atacând efectele, evident, progresiste, în opinia autorităților țariste, ale „alăturării Basarabiei la Rusia”, autorul scria că, în aparență, totul e bine „numai una-i rău: moldovenii îs rămași fără carte, n-au gazetă. Nu mai știu ei săracii ce să mai face pe lume. Vinul și rachiul e singura lor bucurie. Moldovenii învățați - preoții, învățătorii, doftorii etc., toți au uitat de moldoveni. Țara noastră îi cuprinsă de întuneric, ca și o sută de ani înapoi. Școli sunt, da-s rusești”²³. Referința la starea învățământului este o replică directă la mesajul autorităților țariste precum că după încorporarea la Rusia „prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel de fel de școli”²⁴.

În consecință, conștienți de motivele sărbătorii și urmările nefaste ale stăpânirii străine, moldovenii „au privit jubileul cu o indiferență îndeajuns de înțeleasă”, ei n-au făcut prezență la manifestările organizate de oficialități, deși pretutindeni se ofereau gustări și băutură, se dădeau petreceri cu muzică și distracții. Ba mai mult, pentru a-i ademeni pe băștinași și a-i alinia alături de oficialitățile străine, zilele de 16 și 17 mai 1912 au fost declarate de guvernul de la Petersburg „zile de sărbătoare națională pentru Bassarabia”²⁵. În cunoștință de cauză publicistul Iorgu Tudor scria: „Ei nu (re)cunosc însămnarea sărbării”... Suta de ani... s-au serbat în orașe și sate , da ... nu de moldoveni! Ei n-au serbat. Au serbat boierii, care au primit medaluri (decorații - n. n.) de la împăratu, cinovnicii, nemții, ovreii și alții, cari n-au nici o legătură cu Basarabia”²⁶.

Cititorii publicației erau informați și despre acțiunile de protest organizate de confrații lor de peste Prut precum și despre atitudinea de compasiune exprimată de aceștia față de suferințele fraților din Basarabia. „Moldovenii de peste Prut, care sînt învățați, diștepți au trimis Rossiei protest-nemulțumire pentru

²² Ibidem.
²³ Ștefan Ciobanii, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chișinău, 1992, p. 237.
²⁴ Constantin I. Stan, Nicolae Iorga si centenarul răpirii Basarabiei (1812-1912), în La frontierile civilizației. Basarabia în contextgeopolitic, economic, culturalși religios, Galați, 2011, p.145-146.
²⁵ O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării, Edițe îngrijită, studiu introductiv și selecția imaginilor de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004, p.59.
²⁶ Dinu Poștarencu, Iorgu Tudor, memorialist, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 2011, p. 152.

105

cî școala și limba moldoveneascî îi strîmtoratî... Ei bolesc (sic!), pentru cî noi sîntem neînvățați, mergem în coadî cu noroadele cele sălbatece. Romînii de peste Prut (din România - n. n.) s-au strîns și au slujit panahidî pentru basarabeni care au chicat în Manjuria, la bătălie cu Japonia - pentru acei 14 000 de moldoveni. Au pus pe la casî steaguri traure (negre, semnul plîngerii). Au făcut o unire între moldovenii din toate țările ca sî lărgeascî învățătura între moldoveni”²⁷.

Fiind confiscată chiar la tipografie, revista n-a ajuns la cititori, n-a reușit să-i lumineze pe cei mulți, ce erau ținuți în întuneric. Doar „câteva exemplare au scăpat de vederea călăilor și au făcut plăcerea unor prieteni”, consemna în memoriile sale Iorgu Tudor²⁸.

Considerată periculoasă și evident condamnabilă, acțiunea temerară a celor doi editori a fost reprimată de autorități. Într-o adresă către Comitetul provizoriu pentru problemele presei din Odesa, guvernatorul Basarabiei, insistând asupra aspectului politic al acțiunii celor doi „jurnaliști”, definise scopul acestei publicației: „de a suscita la populația moldovenească a guberniei neîncredere față de guvern, de a submina în rândurile acesteia devotamentul exprimat timp de un veac față de Tron și Țară”²⁹.

La cererea guvernatorului, Direcția de jandarmi din Basarabia a inițiat o anchetă. Editorului și redactorului „Făcliei Țării” le-a fost dat să treacă prin grele încercări. Acuzați de comiterea unui „act de trădare” (p. 1, art. 129, Cod penal), ziariștii erau amenințați cu „exilul în Siberia, pe viață” sau „pedeapsa cu moartea”. „Inculpații” au respins toate acuzațiile, inclusiv cele de întreținere de relații cu cercurile intelectuale de peste Prut. Respingând acuzațiile de „trădare”, Gheorghe Todorov explica anchetatorilor: „nu avem nici o legătură cu România, nu am văzut România și nici nu primim ziare românești”, iar „comunicatul referitor la atitudinea României față de jubileul Basarabiei noi l-am reprodus din ziarele rusești „Drug” și „Bessarabskaia jizni”, fără nici un scop”³⁰.

Pe post de anchetator s-a produs însuși guvernatorul Basarabiei. În amintirile sale, Iorgu Tudor avea să consemneze: „Guvernatorul Basarabiei, generalul von Ghilhen, un neamț uscat și sever, m-a primit rece, m-a mustrat, iar după răspunsul meu sincer și calm „că n-am vroit decât binele unui popor, din care fac parte” s-a muiat și m-a sfătuit părintește: „Să nu mai faci”. Un comportament răutăcios și nedemn 1-a avut Ștefan Cociorvă, directorul cancelariei, care-1 trimitea pe redactorul de la „Făclia Țării” peste Prut: „Du-te în România, pe care o lauzi, nu sta aici în Rusia”. Incredibil, dar corect și civilizat, în timpul anchetei, s-a purtat „polcovnicul de jandarmi” (chiar dacă nu era de origine din partea locului), care 1-a sfătuit pe „infractorul” Iorgu Tudor să facă o „declarație” cât „mai cârnită”, „ca să nu se încurce mai rău”³¹.

²⁷ Ibidem.
²⁸ Iorgu Tudor, Sub ruși...p. 47.
²⁹ Gheorghe Negru, Țarismul și mișcarea națională a românilor din Basarabia, Chișinău, 2000, p.50,173.
³⁰ Iorgu Tudor, Sub ruși...p. 46.
³¹ Ibidem.

106

Din lipsa probelor, dar mai cu seamă datorită mușamalizării cazului de către unii oficiali locali, editorii revistei au fost „iertați”, rămânând sub „supravegherea permanentă” a poliției. Decizia organului de anchetă, după cum bănuiește Iorgu Tudor, a fost influențată de însuși guvernatorul Basarabiei, care „n-a vrut să ridice zgomot și să arunce lemne în foc, având în vedere „afacerile” între România și Rusia”³².

Confiscat chiar la tipografie, tirajul revistei „Făclia Țării”, la porunca episcopului Serafim Ciceagov, a fost împachetat și dus „sus”, în apartamentul ierarhului, unde a stat sub patul de dormit al lui și al urmașilor săi, până la sosirea la Chișinău, în vara anului 1918, a I.P.S. Nicodim Munteanu, numit în fruntea bisericii din Basarabia după Unire³³.

În opinia publică din Basarabia Iorgu Tudor și Constantin S. Costinovici s-au întipărit ca eroii ce au înfruntat regimul țarist într-un moment de maximă extindere și ferocitate, exact în acele „zile de sărbătoare”, când forțele imperiale ruse erau puse pe treabă să convingă întreaga lume că Basarabia, aflată în stăpânirea rusă, „este leagănul fericirilor”. Juristul Vespasian Erbiceanu, fost prim-președinte al Curții de Apel din Chișinău, avea să aprecieze fapta celor doi patrioți în felul următor: „Pe când înalții demnitari, cu polcovnicul de cazaci (arhiereul Serafim) în frunte, sorbeau cu nesaț cupele la ospățul răstignirii neamului moldovenesc, scăpărări de fulger despică deodată hăul întunericului rusesc prevestind zorile altor vremuri. Ce se întâmplase?

Un grup de tineri moldoveni, înfruntând cu curaj mucinicesc urgia poliției țariste, se trudeau din greu la tipărirea în taină a unei publicații cu slove chirilice, dar pe limba moldovenească, numită „Făclia Țării”, scoasă la lumină ca o protestare contra sărbătoririi încătușării norodului moldovenesc. A fost întâia și singura făclie aprinsă în Basarabia cu acea ocazie; ca să lumineze o clipă noaptea adâncă, ce apăsa suflarea românească dintre Prut și Nistru”³⁴.

Menționăm în acest context și actul de protest, plin de demnitate, al lui Ion Pelivan, magistrat la Tribunalul din Bălți. Obligat să participe la ceremoniile solemne dedicate „alăturării Basarabiei la Rusia”, magistratul nu numai că nu s-a prezentat la manifestări, dar a purtat, în mod ostentativ, o cocardă tricoloră cernită, (în unele surse - o brățară de doliu), trimisă de sora sa Ecaterina, studentă la Facultatea de Medicină din Iași³⁵.

Gestul său a indignat puternic toate cercurile rusești, luptătorul pentru dezideratul național fiind etichetat drept „trădător”, „separatist”, „spion român” etc³⁶.

³² Gheorghe Negru, Op. cit, p. 173; Iorgu Tudor, Sub ruși...тр. 45.
³³ Т. Pamfile, O gazetă moldovenească basarabeană zugrumată: Făclia Țării în Școala Basarabiei, 1919, nr. 12, p. 32; Silvia Grosu, Presa din Basarabia în contextul sociocultural al anilor 1906-1944, Chișinău, 2003, p. 24-25; O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării, Edițe îngrijită, studiu introductiv și selecția imaginilor de Ion Negrei și Dinu Poștarencu, Editura Prut Internațional. Chișinău, 2004, p.59.
³⁴ Revista Cuvântul dreptății, an. I. Chișinău, 1919, nr. 2.
³⁵ Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, loan Pelivan, părinte al mișcării naționale din Basarabia, București, 2011, p. 75-81.
³⁶ loan Scurtu, Dumitru Almaș, Armând Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță, Ion Șișcanu, Nicolae Enciu, Gheorghe E. Cojocarii, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003 (coordonator: loan Scurtu), Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 111.

107

Mult mai târziu, într-o scrisoare din 15 mai 1918, o persoană de bună credință, în urma unui ordin venit din Petersburg, a examinat arhiva poliției țariste și îi comunica lui loan Pelivan că în documentele examinate „se găsesc informațiuni și despre incidentul care a avut loc cu D-ta la Bălți în 1912. În raportul, adresat Petersburgului, se povestește amănunțit despre aceea, că D-ta ți-ai pus o brățară de doliu în ziua sărbătoririi centenarului alipirii Basarabiei”³⁷. Acest comportament ostentativ al funcționarului de stat a determinat autoritățile să inițieze o anchetă, în cursul căreia anchetatorii au pus mâna pe corespondența sa, între care și o scrisoare către tinerii studenți de la Kiev - Alexei Mateevici, Ștefan Ciobanu, Simion Murafa, Daniel Ciugureanu etc. - pe care-i îndemna ca, după terminarea studiilor, „să nu rămână în slujba dușmanului și pe teritoriul lui”³⁸ (adică să nu accepte slujbe în alte gubernii ale Rusiei - n. w.), ci să se întoarcă în Basarabia spre a munci pentru luminarea /deșteptarea moldovenilor*. Drept consecință a unei atare modalități deschise de manifestare a conștiinței naționale, loan Pelivan a fost destituit din funcția de judecător.

După demisie se înscrie în baroul avocaților din Bălți, continuându-și activitatea național-revoluționară cu un avânt și mai mare. Evident că, în urma incidentului respectiv, supravegherea din partea „ohrankăi” țariste s-a înăsprit, dar, în pofida tuturor restricțiilor, el reușește să facă călătorii în România, să păstreze relațiile cu diferite personalități de peste Prut. Din contactele și discuțiile purtate cu acestea se informa asupra vieții politice și culturale românești. Ba mai mult, e notabilă abilitatea lui loan Pelivan, care reușise „reconvertirea” agentului secret Tînovski, plasat special de autoritățile țariste ca să-1 supravegheze, transformându-1 în omul său devotat, care-i asigura legătura cu Iașii, de unde-i aducea cărți și informații proaspete³⁹.

Tot în anul 1912, loan Pelivan, mânat de adânca dragoste pentru cultura românească, a transmis la Expoziția Națională din București, organizată de Liga Culturală, o serie de cărți bisericești, documente, acte, covoare, icoane și alte obiecte vechi moldovenești, caracteristice pentru cultura moldovenească, însărcinând cu această delicată misiune pe omul său devotat - Mihail Plato-novici Porițchi. Din cele trimise la expoziție, intelectualitatea română a putut să înțeleagă, că, deși se împlinise un secol de robie, moldovenimea basarabeană nu era moartă, ci numai adormită de vitregia timpurilor. Pe baza actelor și documentelor trimise la București, Nicolae Iorga a reușit să țină la Academia

³⁷ loan Pelivan, Deșteptarea Națională. Corespondență. Memorii (1900-1918), loc. cit., p. 206.
³⁸ Delegația basarabeană la Conferința de pace de la Paris în scrisori, în Patrimoniu, Revistă de lectură istorică, nr. 1, 1993, p.90.
* Tinerilor moldoveni, licențiați ai școlilor superioare din Rusia, li se îngrădea pătrunderea în instituțiile de stat din Basarabia. Corpul de profesori, magistrați și funcționari administrativi era completat, cu mici excepții, numai din elementele velicoruse sau rusificate. Intelectualii moldoveni, pentru a primi funcții de specialitate, trebuiau să se expatrieze în Polonia, regiunile baltice, Ucraina, Caucaz, Turkestan etc., chiar la Petersburg și Moscova.
³⁹ Pan. Halippa, Ion Pelivan - Viața și activitatea, în Fapte trecute și basarabeni uitați, p. 242.

108

Română, la 14 septembrie 1912, o conferință interesantă, intitulată Din ținuturile pierdute, boieri și răzeși în Bucovina și Basarabia⁴⁰.

Referitor la protestul din 1912 și rolul jucat de N. Iorga, Pelivan va declara în Parlamentul României, în primii ani după Unire, că „Pe când aici în țară, în frunte cu mult iubitul nostru Iorga, se organizau conferințe, se oficiau slujbe prin biserici pentru a deplânge soarta nenorocită a Basarabiei pierdute, reprezentanții boierimei noastre ciocneau pahare de șampanie: „în sănătatea țarului Nicolae și pentru prosperitatea Rusiei Mari”. Dar s-au găsit, d-lor, și români adevărați, cari au protestat cu toată energia lor atât contra acestei sărbătoriri, considerând-o ca o insultă la adresa sentimentelor noastre românești, cât și contra acelor români cari au luat parte la această sărbătoare infamă. Și acei cari au protestat au fost din rândurile partidului național democrat. Au fost pedepsiți acei protestanți. Dar ei au demonstrat, d-lor, că încă sunt români în Basarabia cari nu-și vând conștiința lor națională pentru nimic în lume!”⁴¹

Gestul plin de demnitate făcut în zilele aniversare din 1912 1-a plasat pe avocatul loan Pelivan în fruntea curentului de redeșteptare națională în provincia subjugată dintre Prut și Nistru.

Avocatul Emanoil Catelly, o altă figură a basarabenilor care reprezentau conștiință națională, în mesajul transmis lui loan Pelivan cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani și 35 de ani de activitate național-culturală, scria omagiatului următoarele: „Ai fost singurul care ai avut curajul să înfrunți cerbicia țarului atotputernic... În 1912, când toți lingușitorii și înstrăinații făceau sluj înaintea asupritorului de un secol, veselindu-se. Dumneata, cu riscul de ați distruge cariera și ați pierde libertatea chiar, ai îmbrăcat haina de doliu, doliu, care cuprinsese sufletul acestei frumoase provincii românești. Câtă mândrie și demnitate națională a însemnat acest sublim gest al D-tale, nu poate fi apreciat decât în perspectiva istoriei și de sufletele acelor ce l-au trăit cu adevărat. Cu acțiunea D-tale, moldovenimea basarabeană copleșită de îngenunchiere a căpătat noi forțe: a început era curajoasă a afirmării demnității și mândriei de neam”⁴².

Constatăm, că acțiunile de protest contra dominației seculare a țarismului rus - la 1912 - nu au fost unele armate sau violente, ci mai mult simbolice sau publicistice. Basarabenii patrioți erau conștienți că în condițiile atrocităților țariste este necesară o muncă pentru luminarea poporului și trezirea conștiinței naționale românești, oprimate și rusificate. Astfel, aceste acțiuni singulare, dar îndrăznețe și pline de conținut patriotic, după cum mărtriseau mai târziu exponenții mișcării basarabene: „ne-au întărit în dârzenia luptei noastre naționale dinainte de război.”

Un asemenea act de protest contra jubilării raptului Moldovei dintre Prut și Nistru a fost realizat și de către învățătorul Gheorghe Druță,⁴³ care mărturisea la

⁴⁰ Viața Basarabiei” 1936, nr. 7-8, p. 70-71.
⁴¹ loan Pelivan, Discurs ținut în ședința Camerei de la 9 și 10 iulie 1920, loc. cit., p. 153.
⁴² „Viața Basarabiei”, nr. 7-8,1936, p. 74-75.
⁴³ Gheorghe Druță (născut la 22.V1881, comuna Tătărăuca Veche, plasa Arionești, județul Soroca, condamnat, la 17 mai 1941, la opt ani de Gulag. Dispărut fără veste). A fost delegat la Congresul militarilor moldoveni. Mandat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918. La 27 martie 1918 nu avea mandat. La 27 noiembrie 1918 votează Hotărârea Sfatului Țării privind renunțarea la condițiile Unirii, stipulate în Declarația din 27 martie 1918.

109

Adunarea Generală a „Astrei” din Basarabia, ținută la 2 aprilie 1933, despre - Un Steguleț negru în Basarabia anului 1912⁴⁴:

„Era în anul 1912, cînd oficialitatea rusă se pregătea să sărbătorească la Chișinău suta de ani de la răpirea Basarabiei. Noi, puținii luptători naționali, ne frămîntam în căutarea unei forme de reacțiune. Cînd v-am întrebat în subsolul hotelului „Național”,⁴⁵ unde ne adunasem în acest scop, Dvoastră,ne voind să ne mînați în primejdie, ne-ați răspuns doar atît: „Băieți, veți activa cum veți crede. Eu unul știu ce am de făcut”. Ați plecat imediat la Bălți. Și noi știm cum ați reacționat.

La Chișinău se făceau mari pregătiri pentru sărbătorirea centenarului. Se aștepta venirea țarului Nicolai II. Cu vre-o trei săptămîni înainte, ne-am întîl-nit cîțiva din grupul naționaliștilor într-o cameră în subsolul hotelului Național din Chișinău. Eram chemați de „bădița” Pelivan, pentru a ne sfătui, cum să ne manifestăm indignarea noastră la această zi tristă pentru noi.

- Procedați băeți, fiecare după împrejurările lui. Eu la Bălți voi, fie pe față..., a încheiat „bădița” și ne-am împrăștiat.

Eu eram învățător la Strășeni, județul Chișinăului. În ziua sărbării,⁴⁶ venii cu soția⁴⁷ și copilul mic⁴⁸ în brațe, la Chișinău cu trenul. De acasă îmi pregătii un steguleț negru, de mărimea acelor de la tramvai. Nu știa nici soția mea de el. Dîndu-ne jos din tren la gara Chișinău, ne-am urcat în tramvai. Acesta era arhiplin, soția cu copilul cu mare greutate, își făcea loc înlăuntru. Eu rămasei afară, pe peronul vagonului, lîngă conductor, unde aranjai și cufărul cu hainele soției și albiturile copilului.

Vagoanele tramvaiului erau noui-nouți și decorate cu tricoloruri rusești,⁴⁹ așezate pe acoperiș la colțuri. Ne hotărîsem de acasă să ne oprim la frații soției, seminariști, care locuiau pe strada Pușkin, colț cu strada Viilor.

⁴⁴ Arhivele Naționale ale României (București). Fond. „N. Smochină”. D. 8-1868, ff. 323-325.
⁴⁵ La sfârșitul secolului al XIX-lea în Chișinău au fost construite mai multe hoteluri: „Berlin”, „Paris”, „Național”, „Londra”, „Moscova”, „Petersburg” și „Imperial”. La începutul sec. XX în Chișinău funcționau aproximativ douăzeci de hoteluri, edificii moderne, cu un aspect arhitectonic deosebit, care ofereau servicii la „pretenții europene”. - Vezi: Grițco Ana. File din istoria instituțiilor hoteliere din Basarabia. Contribuții cartofilice (a doua jumătate a sec. XIX - începutul sec. XX), în Tyragetia, s.n., voi. V [XX], nr. 2, 2011, 295-301; în restaurantul hotelului Național (în perioada sovietică lîngă acest edificiu era cunoscuta cafenea „Nistru”), proprietar Nicolae Capmare, amplasat la intersecția străzilor Alexandrovskaia și Kupeceskaia, vis-a-vis de hotelul Palas (actualmente s-a păstrat parțial pe bd.Ștefan cel Mare colț cu str. Vasile Alexandri), cânta orchestra simfonică, condusă de vioristul N.S. Stefanenko (Бессарабская жизнь, 16 (29), I, 1906).
⁴⁶ 16 mai 1912a fost ziua de joi.
⁴⁷ Elena Semionovna Druță, de care a divorțat în 1934.
⁴⁸ Fiica lor Maria, născută în 1912, în căsătorie Catelli.
⁴⁹ Tricolorul „alb-albastru-roșu” a fost decretat oficial de către Nicolai II drept pavilion național al Imperiului Rus la 29 aprilie (11 mai, st. nou) 1896.

110

Cînd vagonul se opri aici la capătul liniei în marea ei învălmășeală se dădea jos, eu smulsei din colțul vagonului tricolorul rusesc îl aruncai pe acoperiș și în locul lui instalai pe al meu „de doliu”. Apoi repede mă dădui jos, căci soția cu copilul deja se coborîse. Vagonul plecă. Eram fericit de isprava săvârșită. Mă gîndeam la efectul ei. Dar auzii vocea soției mele:

- Ce-i cu tine, zăpzcitule? Unde-i cufărul cu bagajele?

Cufărul rămăsese în tramvai. Dar eu începui să-i povestesc isprava mea. Ea nu mă crezu și începu să mă probozască:

- Ai văzut cucoane văpsite și ți-ai pierdut mințile.

Lasă că ți-1 găsesc eu, - răspunsei, și capul meu mi-1 sfredelea gîndul: dacă nu m-ar găsi și pe mine, odată cu acest cufăr... Cum să procedez?

Soția rămînea fără haine, copilul fără schimburi... Am pierdut leafa pe o lună, mă gîndii, dacă nu-1 găsesc. Dar cum să-1 găsesc? Vagoanele toate-s la fel. Cufărul e în cel cu stegulețul negru. Dar dacă stegulețul e smuls, iar lîngă cufăr stă un gulerat? Sau dacă și cufărul și stegulețul au dispărut? Atunci?

Înaintea ochilor gîndului meu mi se năzări vagonul Nr 18 .Mă hotărîi să întîmpin toate vagoanele, la rînd. Iată că vine primul vagon cu Nr. 13.Un număr fatal. Peste un an, mă gîndii, mă vor duce la Siberia. Urmează Nr. 6,16,17,14 și încă cîteva, dar cufărul tot nu apărea.

Se coboară din tramvai un preot cunoscut, Vladimir Cotiujinski din Arionești, județul Soroca, la care învățasem eu cînd făceam școala primară. Stînd de vorbă cu dînsul, n-am observat cînd sosi vagonul Nr. 18. La picioarele conductorului era cufărul meu. Băgai repede 30 copeice în mîna conductorului, înhățai cufărul și la fugă. Dar stegulețul? mă întrebai și imediat întorsei ochii spre vagon. Stegulețul se găsea și fîlfîia în locul unde îl așezasem. Îi doream să fîlfîie toată ziua, cum fîlfîia îndoliată toată suflarea românească conștientă...

Mai pe urmă am aflat, cum a reacționat „bădița” Pelivan la Bălți și eram mîndru că n-am rămas de dînsul, în manifestarea sentimentului național în acea zi de doliu românesc...”⁵⁰

Protestele din anul 1912, când s-au „aniversat” o sută de ani de la anexarea provinciei românești Basarabia de către Rusia imperială, capătă o semnificație deosebită în zilele noastre, având în vedere că în 2012 s-au împlinit 200 de ani de la raptul Moldovei dintre Prut și Nistru de către imperiului țarist și dominația acestuia asupra Moldovei de Răsărit. În Declarația grupului de inițiativă „Anul 1812”, adoptată de un grup de personalități culturale și istorici din Republica Moldova, la 15 mai 2011, se arată, între altele, că „Prin Tratatul de pace de la București din 16 (28) mai 1812, încheiat între Imperiul Otoman și Imperiul Rus, partea de răsărit a Principatului Moldovei a fost anexată de către Rusia țaristă,

⁵⁰ Pentru conformitate cu procesul-verbal original a semnat Secretarul General al Astrei basa-rabene V.Țepordei. (Vasile Țepordei, teolog, publicist și scriitor român, originar din Basarabia (8 februarie 1908-16 mai 2002).

111

Încălcându-se atât angajamentele părții suzerane, cât și a celei protectoare. Acest rapt a întrerupt procesul de dezvoltare firească în cadrul etnic și cultural românesc a populației din stânga Prutului, prin impunerea unui model străin de dezvoltare. Timp de peste un secol, autoritățile țariste au promovat între Prut și Nistru o politică de izolare etnică și culturală, de deznaționalizare și rusificare, ceea ce a împiedicat participarea plenară a Basarabiei la procesul de modernizare și dezvoltare națională pe care 1-a traversat poporul român alături de celelalte popoare din Europa”⁵¹.

Summary

In 1912, the 100 years anniversary of the annexation in 1812 of Moldova between Prut and Nistru was for the Court of St. Petersburg an propagandistic opportunity to display their ”historic rights” over Bessarabia and justify its domination over this old Romanian province, integral part of Moldavian state. On this occasion propaganda leaflets were published, read through churches, inoculating the natives on how ”happy” they are under the ”benefactor” scepter of the tsar. At the same time, the sad anniversary of the Peace Treaty of Bucharest (16/28 May 1812) brought Bessarabia back to the attention of public opinion in Romania. It was an opportunity for the entire Romanian people to remember Bessarabia kidnapped and enslaved brethren.

Spokesman of the Romanian people in these national retreat was great historian Nicolae lorga, who in 1912 published four studies valuable related to the history of Bessarabia. Unlike the Russian imperial propaganda, funded in abundance by the tsarist and directed directly by them, Romanian counterpro-paganda was basically from man to man, from a Romanian consciousness to another. Dozens of copies of works published in Romania (Nicolae lorga, Dumitru Munteanu-Ramnic, Moses N. PACU's), in different ways, had arrived in Bessarabia.

We found that protests against the secular rule of the Russian tsarism - in 1912 - there were not armed or violent, but more symbolic or publicistic. Bessara-bians patriots were aware that under the conditions of tsarist regim was needed a work to enlighten the people and awake the Romanian national consciousness, oppressed and russified. Thus, these singular actions, but bold and full of patriotic content, as later confessed the representatives of Bessarabian movement:” has strengthened our national struggle...”

⁵¹www.petitieonline.com/declaraia_grupului_de_iniiativ_anul_1812; Publicat în Timpul (Actualitate), 16 Mai 2011.
http://www.timpul.md/articol/declaratia-grupului-de-initiativa-an-ul-1812-23337.html  (ultima accesare 22.09.2012).