• English
  • Română
  • Русский

You are here

Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812 -16 mai 1912)

Category: 
Stan C. I. Centenarul răpirii Basarabiei (16 mai 1812 -16 mai 1912) // Destin Românesc, 1997. № 2. PP. 52-63

Împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei de către Rusia țaristă a prilejuit organizarea unor manifestații diferite, chiar diametral opuse. Autoritățile ruse au încercat să justifice și să glorifice veacul de dominate asupra românilor basarabeni. în acest scop a fost citită la orașe și sate o proclamație intitulată „Ziua cea de prăznuire pentru Basarabia (16 mai 1812 -16 mai 1912)", care slăvea stăpânirea rusească în Basarabia. Documentul arată că to Moldova dintre Prut și Nistru „se săvârșesc rugăciuni și mulțumiri pentru acel lucru, că s-au împlinit o sută de ani de când ea a fost slobozită de sub sarcina turcească și alăturată către stăpânirea Rusiei, cea drept credincioasă". Biserica românească a intrat „întru cea mai de aproape unire cu biserica pravoslavică din Rusia". Prezentând rolul „civilizator" al celor o sută de ani de ocupare rusească, proclamația sublinia că pentru Basarabia acest veac a însemnat ivirea „pe cerul ei negru și întunecat zarea cea mai luminoasă a viitorimii". Documentul înfățișa, în final," pretinsa revigorare culturală a românilor basarabeni, care în realitate era inexistentă. Potrivit acestei relansări culturale, „Prin toată Basarabia s-au întins ca năvodul fel de fel de școli. Norodul cu îmbelșugare se îndestulează cu foarte împodobite ale lui biserici"1.

Proclamația denatura în mod voit realitatea istorică care era cu totul alta. Românii basarabeni se aflau într-o considerabilă înapoiere economică, dar mai ales, culturală. Numărul școlilor era extrem de redus. în 1875, de pildă, pe tot cuprinsul Basarabiei se aflau doar 355 de școli primare urbane și rurale, în care învățau 28 186 de elevi. Efectivul școlarilor era foarte mic dacă-1 raportăm la o populație de 1 052 013 de locuitori. După mai bine de douăzeci de ani, numărul școlilor primare a crescut la 591, frecventate de 46 802 de elevi, în 1906 s-a ajuns la 1 007, ca după mai bine de un deceniu să funcționeze 1 383, total insuficiente. Cei mai dezavantajați erau românii, care, deși formau majoritatea populației, aveau cei mai mulți neștiutori de carte. Conform statisticilor vremii, între anii 1907-1918 numai 15,5% din bărbații români și doar 1, 7% din românce știau să scrie și să citească, față de 65, 6% bărbați și 62,9% femei, pentru germani, 55,6% respectiv, 52,9% polonezi, 49,6% și 24,1% evrei, 42,3% și 11,5% ruși; 31,4% respectiv, 6, 4% pentru bulgari etc.2. Această tristă realitate era prezentată și de С.V. Popescu într-o broșură intitulată Basarabia sub stăpânirea rusească, publicată la Chișinău, în 1912, cu ocazia centenarului răpirii Basarabiei. Autorul înfățișa măsurile luate de autoritățile țariste în vederea nimicirii școlilor și seminariilor moldovenești. CV. Popescu demasca acțiunile întreprinse de stăpânirea țaristă pentru înlăturarea limbii autohtone ca obiect de învățământ în

[52]


seminariile teologice și din liceul de la Chișinău și introducerea limbii ruse în biserică, despre .prigonirea elementului moldovenesc în așezămintele guberniale de la 1870 încoace și despre multe alte nedreptăti ce s-au făcut moldovenilor în timp de 100 de ani3. în anul 1912 s-a discutat în Adunarea Zemstvei guberniale chestiunea introducerii limbii moldovenești în școală, problemă ridicată și susținută mai ales de Pavel Gore, dar fără succes4.

O situație la fel de grea avea și biserica ortodoxă romană din Basarabia. După unele informași, în Chișinău, la 1912, existau numai doua biserici unde se făcea serviciu religios în limba română: Sfântul Ilie și Sfântul Haralambie5.

În pofida măsurilor aspre întreprinse de autoritățile de la Petersburg, românii basarabeni au rezistat cu strășnicie acestor presiuni, opunându-se cu îndârjire politicii sistematice de deznaționalizare, promovată cu consecvență de guvernanții țariști. Ei și-au păstrat cu tenacitate limba strămoșească, tradițiile, obiceiurile, specificul natio-nal, moștenite din generație în generație. Relevând acest lucru, cărturarul basarabean Dimitrie C. Moruzi scria, într-o lucrare publicată în 1912 la București, că .oricât de mic a fost numărul latinilor din Basarabia și de mare numărul slavilor, oricât de amărâtă viața de cuceriți, departe de a se nimici, niciodată nu se vor putea slaviza. Dimpotrivă, ei vor latiniza pe slavi". Din aceste motive, autorul încheia plin de optimism: .Mai treacă peste mândrii noștri moldoveni din Basarabia și câte au trecut peste dânșii în 100 de ani că tot Moldoveni vor rămânea", vorba lor, mă rog: Apa curge, pietrele rămân"6.,

Chiar membri ai administrației ruse au recunoscut că românii au fost primii locuitori ai Basarabiei. Unul dintre aceștia, părintele Lascov, membru în comitetul însărcinat de autoritățile țariste pentru pregătirea centenarului răpirii Basarabiei, a primit dispoziția să editeze un volum omagial pe care 1-a intitulat: Basarabia cu ocazia centenarului de 100 de ani de la anexarea acestei provincii românești. El avea să recunoască în paginile lucrării cu multă obiectivitate că «Poporul cel mai vechiu din Basarabia sunt moldovenii, după datele oficiale sunt 48%, în realitate, ei formează 70% din toată populația"7.

În adevăr, românii moldoveni constituiau majoritatea populației chiar dacă mulți dintre ei au fost deportați, li s-au schimbat numele fiind rusificați, iar sute de mii de alogeni: ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, armeni, germani au fost colonizați cu multă generozitate, primind pământuri întinse, fertile și largi privilegii. în 1910, după statisticile întocmite de Nikolai Nikolaevici Durnovo, care nu prezintă datele reale referitoare la ponderea românilor, populația Basarabiei se cifra la 2 440 000 de locuitori, din care 1 366 300 erau români (56%), 461 000 ucraineni și malo-ruși (18,9%), 150 000 bulgari și găgăuzi, 286 000 evrei și alte minorități (25,1%)8.

Populația urbană era însă majoritar alogenă, la celebrarea" centenarului stăpânirii rusești în Basarabia, la orașe trăiau 14, 7% din totalul populației acestei provincii, adică mai puțin de 370 000 de locuitori, din care 37,2% evrei, 24,4% ruși, 15,8% ucraineni, 14,2% români și 8,4% alte naționalități. Deci românii locuiau în general la sate. Ponderea mică a populatiei urbane dovedește înapoierea economică, în special, industrială a acestei provincii. Marile orașe: Chișinău, mai ales ca reședință gubernială, dar și Cetatea Albă, Tighina și Ismail, ca reședințe tinutale, aveau aspectul unor orașe rusești: inscripții și firme în limba rusă, străzi care purtau numele unor împărați și scriitori ruși, monumente reprezentând țari ruși, biblioteci cu cărți rusești, biserici în care slujba se oficia în limba rusă. Acestea dovedesc că, în marile orașe,

[53]


politica de rusificare promovată de guvernanții ruși era foarte puternică, eficientă și bine organizată.

În schimb, existau numeroase orașe și târguri care și-au păstrat aproape complet aspectul în factura moldovenească, ca, de exemplu: Orhei, Hotin, Brânceni, Noua Suliță și altele9.

Populația românească de aici și, mai ales, cea din lumea satelor basarabene, în pofida politicii de rusificare a înțeles că păstrarea limbii, a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești reprezintă o cerință primordială. Relevând acest lucru, un luptător pe acest tărâm scria: „A fost mare noroc că politica de rusificare a guvernului țarist n-a putut distruge această puternica arma a românismului din Basarabia, care a fost limba. Mare primejdie era școala rusească, cârmuirea moscovită nu prea purta grijă de instrucția populației, mai ales a celei de prin sate (...). Școlile care, totuși, existau se mărgineau la un program foarte redus"10. Din aceste motive românii basarabeni și-au dat seama că locuitorii de dincolo de Prut sunt frații lor, căci formează unul și același popor. Sesizând starea de spirit existentă, marele patriot basarabean Panteli-mon Halippa consemna în amintirile sale: „Toată lumea, de la cel mai neumblat țăran basarabean, până la elementele cele mai mișcătoare din moldoveni și din străini, a știut că la apus de Prut trăiesc oameni care grăiesc aceeași limbă ca și noi, moldovenii din Basarabia, că acești oameni au libertate, au școli, unde copiii și tineretul învață în limba mamelor lor (...), că acestor oameni, când se duc la instituțiile publice, li se vorbește în limba lor și ei înțeleg ce li se cere de la stat și de la conducătorii lui. Noi, basarabenii, ne dăm seama că rânduielile de dincolo de Prut sunt mai bune decât în Basarabia"11.

Organizatorii centenarului anexării Basarabiei au urmărit să transforme evenimentul într-o mare sărbătoare, încercând să justifice astfel secolul de dominație asupra acestei vechi provincii românești. Din aceste motive, autoritățile au uzat de mult fast în cadrul ceremoniilor.

În pofida măsurilor luate, a strălucirii exterioare a ceremoniilor, a pregătirilor minuțioase, ieșea clar în evidență că nu era vorba decât de iluzia înșelătoare a autorităților care au reușit să domine provincia12. Se încerca pe aceste căi meschine atragerea populației românești care să consimtă astfel raptul teritorial înfăptuit cu un secol în urmă. Românii basarabeni nu s-au lăsat însă înșelați de aceste manevre perfide. Relevând caracterul înșelător, demagogic, propagandistic al manifestațiilor care se doreau populare de către guvernanții țariști, profesorul A. Frunză dezvăluia în paginile ziarului „Adevărul" planurile mincinoase ale autorităților de la Petrograd: „Deci - Centenarul - se face cu toate formele și pompele cerute de măreția actului, aici arheologii și istoricii vor arăta urme de existență a rușilor tocmai înainte de expediția lui Darius și vor dovedi drepturile istorice ale Coroanei de la Petersburg asupra acestui pământ; autoritățile școlare vor arăta prin cifre mincinoase asimilarea românilor, și poeții vor dovedi prin imnuri compuse pentru celebrarea succesului românilor în limba și literatura rusă; generații vor povesti despre bravura ostașilor și bătăliile câștigate pentru cucerirea acestei provincii"13. Deci, totul era pus la cale în cele mai mici amănunte, după un scenariu dinainte stabilit, pentru a înfățișa lumii o imagine falsă, deformată asupra realităților concrete din Basarabia, unde românii erau ținuți într-o cruntă înapoiere economică și spirituală. Această acțiune de paradă avea drept scop să prezinte rolul „civilizator" al rușilor asupra românilor basarabeni. Festivitățile oficiale organizate de guvernanții de Ia Petersburg au început în ziua de 16 mai 1912, când se împlinea un secol de la semnarea tratatului de tristă

[54]


amintire de la București. Autoritățile s-au străduit să realizeze o atmosferă sărbătorească. Orașul Chișinău a fost pavoazat cu arcuri de triumf, steaguri, scuturi cu monogramele „A. I" și „N. II" (inițialele țarilor: Alexandru I, cuceritorul Basarabiei, și Nicolae al II-lea, aflat pe tron în vremea aceea), o impresionantă cantitate de flori. Ghirlande se aflau la ferestrele caselor din zona centrală a capitalei guberniale locuită de ruși, ucraineni, evrei.

Manifestările au început la orele 8, 30, printr-un serviciu religios condus de episcopul Serafim, ridicat chiar în acea zi la înaltul rang bisericesc de arhiepiscop de Chișinău, fiind asistat de trei episcopi: Nicodim al Cighirnului, Gavriil al Akermanului și Zenobie al Ismailului. Cu această ocazie s-a citit liturghia în limba română, îiicer-cându-se astfel să se demonstreze, chipurile, libertatea religioasă de care se bucurau frații basarabeni.

După încheierea serviciului religios, la orele 11 și jumătate, cortegiul oficial a părăsit catedrala arhiepiscopală, îndreptându-se spre platoul „Râșcanova", unde a fost oficiat un tedeum, și s-au tras în semn de salut 100 de lovituri de tun. A urmat, apoi, trecerea în revistă a unităților militare. în după-amiaza aceleiași zile, au avut loc festivaluri, serbări, reprezentații teatrale. în „Auditoriul" lui Pușkin s-a jucat opera „Viața pentru țar".

A doua zi, 17 mai, s-a pus piatra fundamentală a monumentului închinat țarului Alexandru I, care a anexat Basarabia14.

Serbările oficiale nu s-au bucurat însă de entuziasmul și participarea largă a populației românești. Cu toate că autoritățile guvernamentale au făcut o propagandă deosebită acestor manifestații, numărul celor prezenți era sub așteptări. Atmosfera era de tăcere și resemnare, de pasivitate. Surprinzând această stare de spirit premergătoare evenimentului, revista „Flacăra" consemna în paginile sale: „Niciodată, o sărbătoare oficială nu se va fi desfășurat într-o atmosferă de tăcere mai siluită și în mijlocul unor suflete mai absente ca acestea". Protestarea populației „se simte în tăcerea cu care va fi înconjurată exchibiția oficialităților și a instrumentelor sale; se simte în fiecare vorbă românească pe care o mamă o trece pe buzele copilului ei ca pe o moștenire sfântă și indestructibilă a trecutului; se simte în fiece gest, schițat abia ca o tendință care ar vrea să arate că un alt soare e așteptat din Apus"15. La rândul său, publicația „Basarabskaja jzni", care apărea la Chișinău, prezenta adevăratele sentimente ale populației: „Poporul a tăcut și dacă s-a dedat veseliei, apoi aceasta a făcut-o din motive cu totul străine de ideea sărbătoririiC..). A lipsit un singur lucru, a lipsit principalul: spiritul de expansiune cetățenească. A lipsit dispozițiunea de sărbătoare"16.

Atitudinea românilor basarabeni era rezultatul muncii desfășurate de fruntașii mișcării naționale. Ion Pelivan a refuzat să participe la orice fel de manifestație jubiliară, umblând în tot acest timp îmbrăcat în doliu. Autoritățile rusești l-au pedepsit pentru această formă de protest, deschizându-i o anchetă și l-au forțat să demisioneze din magistratură. El a fost calificat drept „trădător", „separatist", „spionromân", gestul său indignând puternic toate cercurile rusești17. La rândul lor, C. Constantinovici și Gheorghe (Iorgu) Tudor plănuise, pe ascuns, într-un beci publicarea unei foi intitulată „Făclia Țării", în limba română. Când tipărirea foii era aproape gata, ieșind un număr apreciabil de exemplare, poliția locală, informată între timp, a intervenit și a confiscat pe cele găsite. Această gazetă ocazională insera un apel intitulat Către cărturarii basarabeni, în care îndemna intelectualitatea din Basarabia să contribuie la culturalizarea populației, în vederea realizării acestui obiectiv patriotic, apelul

[55]


adresa o chemare învățătorilor, preoților și profesorilor satelor și orașelor: „Fraților moldoveni - glăsuia documentul - nu uitați pe frații voștri care bâjbâie în bezna uttunericului fără școală în limba lor, mergând în coada tuturor noroadelor. Scoateți-i la lumină"18. în paginile aceleiași publicații, Iorgu Tudor scria un articol intitulat O sută de ani, aniversarea, semnând sub pseudonimul Iuri Amaru. Autorul articolului deplângea starea de înapoiere culturală și economică a Basarabiei, acțiune premeditată a guvernantflor țariști: „Moldovenii sunt întunecați, sunt lăsați fără carte (...). Nu mai știu ei sărmanii ce să facă pe lume. N-au carte, n-au gazete. Vinul și rachiul sunt singura lor mângâiere. Moldovenii cei învățați (cultf), preoții, profesorii au uitat de țăranii moldoveni. Țărișoara noastră este cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă"19. Iorgu Tudor sesiza faptul că lipsa de carte, de cultură are implicații destul de grave, contribuind la scăderea moralității, la creșterea consumului de băuturi alcoolice.

Un alt fruntaș al mișcării naționale române din Basarabia, C. V Popovici, înfățișa în articolul intitulat Basarabia sub stăpânirea rusească 1812-1912, publicat m paginile „Calendarului româno-basarabean", editat în 1912, sub îngrijirea sa, măsurile de nimicire a școlilor, seminariilor ortodoxe basarabene, condamnând, totodată, acțiunea de izgonire a limbii moldovenești, ca obiect de învățământ din seminalii și din liceul de la Chișinău. Apoi, amintește de „introducerea limbii slave în biserică, despre prigonirea elementului moldovenesc în așezămintele guberniale de la 1870 încoace și despre multe alte nedreptăți ce s-au făcut moldovenilor în timpul de o sută de ani"20.

Situația românilor basarabeni era în adevăr tragică. Singura soluție era accesul liber și neîntârziat al populației românești la cultură și, în special, în școli. Sesizând acest lucru, tânărul profesor pe atunci, renumitul istoric de mai târziu, Alexandru V. Boldur, arăta cu ocazia centenarului anexării Basarabiei într-un articol de fond intitulat Sub semnul asimilării (semnat cu inițialele A.B.), publicat în ziarul „Viața Basarabiei" că se impune reintroducerea în administrație, justiție, în școli a limbii române, „ca un prim program minimal cultural pentru propășirea acestei provincii, ca un început în direcția unei politici naționale sănătoase". Autorul constată că „Basarabia a fost în sfârșit supusă direcției învingătorilor care nu-i judecă contemporanii, însă îi va judeca istoria". El prezintă, apoi, cauzele asimilării: 1) administrația autonomă a Basarabiei aparține numai nobilimii, nu tuturor claselor sociale, ceea ce duce, inevitabil, la un indiferentism al maselor; 2) prăpastia dintre popor și intelectualii din toate clasele sociale, care fără protest întâmpinau opera de rusificare a provinciei; 3) deprinderea clerului cu situația nouă a Basarabiei 4) necodificarea dreptului basarabean. Introducerea limbii în școli, întrebuințarea ei facultativă la judecăți și administrație trebuie să devină probleme la ordinea zilei, ca primele verigi din seria mijloacelor de sus^nere și dezvoltare a culturii poporului"21.

Acest proces de culturalizare era necesar ca urmare a politicii permanente și sistematice de rusificare promovată de autoritare țariste. Relevând acest lucru, dr. P. Cazacu a scris în paginile revistei „Viața Românească" că „în diferite timpuri din această sută de ani, rusificarea a fost mai mult sau mai puțin violentă, dar n-a încetat un singur moment". Ea s-a desfățurat prin administrație, poliție, biserici, școli, armată, prin colonizări de bulgari, nemți, evrei, găgăuzi și, mai ales, ruși. Din aceste motive, pentru românii basarabeni, împlinirea unui veac de la anexarea Basarabiei este o comemorare dureroasă. Evidențjind acest lucru, dr. P. Cazacu scria în continuare: „La

[56]


serbarea rușilor, moldovenii nu au decât partea de durere tăcută, adâncă. întreg neamul românesc ia parte la această durere"22.

Atitudinea ostilă a populației românești din Basarabia era sesizată și de istoricul bucovinean Ion Nistor, dar legat de Basarabia, care scria peste mai bine de un deceniu: „Norodul moldovenesc rămase rece și nepăsător față de aceste triste serbări jubiliare".

Autoritățile țariste erau nemulțumite față de poziția pasivă a românilor. Cei mai indignați erau reprezentanții „ligii adevăraților ruși", care „nu găseau cuvinte destul de grele pentru a-și arăta nemulțumirea lor față de indiferența, ingratitudinea și lipsa de patriotism a moldovenilor sălbatici și inculți". Deci, noi românii trebuia să fim recunoscători rușilor pentru asuprirea de un secol. Atitudinea legitimă a românilor este dezvăluită și de marele istoric bucovinean care reiterează că: „Un neam conștient de demnitatea sa poate fi umilit și disprețuit, dar nu i se poate cere să aplaude pe sugrumătorii și despuitorii drepturilor sale politice și natfonale"23.

Pasivitatea populației românești era neașteptată, deoarece organele represive rusești luaseră din timp măsuri severe. Ion Pelivan a trimis o scrisoare prietenilor săi din Kiev, invitându-i să se întoarcă în Basarabia pentru a se pune în serviciul cauzei naționale. Cenzura rusească luă cunoștință de cuprinsul scrisorii și urmări pe autor, silindu-1 să iasă din magistratură. Arhimandritul Gurie a fost exilat din Basarabia. Persecuții similare au avut de îndurat și al fruntași basarabeni: Simion Murafa, Bălteanu, Fală, Friptu. Serbările jubiliare trecură astfel fără participarea moldovenilor .

Opinia publică din România liberă a primit cu indignare manevrele perfide ale autorităților țariste. Presa românească, indiferent de culoare politică, centrală și locală, a luat atitudine fermă. Ziarul „Adevărul", prin pana directorului său, marele gazetar Constantin Miile își informa cititorii în legătură cu evenimentele de la Chișinău. Autorul articolului intitulat Zi de doliu, zi de reculegere subhnia.: „în ziua aceasta, când se împlinesc o sută de ani de când Basarabia ne-a fost răpită, când pe de o parte dincoace de Prut ochii noștri plâng, iar dincolo oficialitatea rusă serbează centenarul acestei răpiri, e poate binevenit momentul de a ne reculege pentru un minut.

Profesorul ieșean Ion Simionescu scria, la rândul său, plin de speranță, în ciuda durerii pe care o dezvăluiau cuvintele tipărite: „Fie ca imnurile ce se vor înalți dincolo de Prut pentru preaslăvirea unui act samavolnic, ca sunetele clopotelor și al surlelor care vor înăbuși plângerile unei silnice despărțiri de frați să ne dea puteri și de o parte și de alta și să găsim orice mijloace pentru ca prăpastia Prutului să fie micșorată". în vederea realizării acestui deziderat se impunea strângerea legăturilor între frați prin cultură, conservarea tradițiilor și obiceiurilor. Evidențiind acest adevăr, autorul articolului consemna: „Cultura ține azi locul pumnului. Ea schimbă forța latentă dintr-un om ca și dintr-un neam în forță vie (...): Ea e și trebuie să fie sprijinul nostru ca neam îmbucătățit. într-însa fiindu-ne singura speranță, trebuie să căutăm toate mijloacele pentru ca să ușurăm întinderea ei la frații noștri, de peste Prut"" .

Revista independentă „Flacăra" s-a ridicat cu hotărâre în contra samavolniciilor țariste. Publicația își exprima încrederea că românii basarabeni vor rezista, trecând și de data aceasta printr-o încercare grea. Articolul de fond publicat în numărul din 12 mai 1912 sublinia necesitatea păstrării limbii, tradițiilor și obiceiurilor cu sfințenie. Trebuie apoi să se întărească legăturile între frații români de pe ambele maluri ale Prutului. Autorul articolului rămas încă anonim arăta, în continuare, că în secolul nou în care omenirea intrase de mai bine de un deceniu, .puterea ideilor a biruit uneori trăsnetul tunurilor, de aceea să nu uităm că orice manifestare a conștiinței naționale este prin ea însăși chezășie pentru viitor". Toți românii așteptau soarele dreptății viitoare care va învinge până la urmă, cu condiția: „Sâ-i dăm căldura sufletelor

[57]


noastre, măcar atâta căldură cât e nevoie ca să nu stingă licărirea amintirilor de ieri și a speranțelor de mâine" .

O poziție similară întâlnim și din partea organului de presă al Partidului Conservator Democrat din Iași, ziarul „Opinia", care scria într-un editorial că sărbătorirea centenarului anexării Basarabiei a fost impusă cu forța de autoritățile țariste: „Azi, un popor întreg este târât să înalțe imnuri de proslăvire țarilor, care au călcat în picioare ce e mai sfânt unui popor: limba, legea și sufletul". Editorialul publicației ieșene atrăgea atenția asupra necesității manifestării unei depline solidarități cu frații noștri de peste Prut. „Ne asociem din suflet la strigătul de revoltă al întregului neam și suta de ani ce se încheie mâine de la răpirea Basarabiei o socotim carta ce a trimis Dumnezeu neamului nostru pentru fărădelegile celor ce ne-au cârmuit".

Ziarul liberal „Mișcarea" care apărea la Iași se dovedea mai pesimist întrucât preciza că peste Prut „este sărbătoarea nedreptății triumfătoare, aici e sărbătoarea durerii unui neam nedreptățit Acolo este râsul sarcastic al vicleniei în sărbătoare, aici e suspinul adânc care mistuise sufletele în zăbranic de doliu". Situația românilor este cu atât mai grea, cu cât sub teroarea regimului autocrat rus d nu au dreptul să-și mărturisească durerea. în teritoriul cuprins între Prut și Nistru se petrecea „cea mai zdrobitoare dramă a vremilor de astăzi, instinctul conservării individuale, în luptă cu instinctul conservării naționale". în pofida acestei situații grele, speranțele românilor renasc, întrucât „flacăra românismului nu se stinge, ea pâlpâie, trăiește și radiază puteri tainice". Pentru români, această aniversare nu este o sărbătoare, ci mai degrabă o comemorare: „în ziua de 16 mai va trebui ca la casa fiecăruia, tricolorul să fâlfâie trist, îndurerat, învăluit în doliu, căci va fi o zi de amărăciune, adâncă pentru sufletul oricărui român".

Atmosfera era în adevăr de reculegere, dar, în același timp, de încredere în forțele proprii, în justețea cauzei naționale românești, care va trebui să triumfe până la urmă. Evidențiind acest adevăr, ziarul „Românul", care apărea la Arad, scria că, „în ziua de 16 mai va fi o zi de reculegere și de deșteptare pentru cele două milioane de români moldoveni". „Vrășmașul prin însăși sărbătorirea zilei de îngenunchere le amintește că au fost liberi, că a lor a fost odată țara." Dar, din această durere renaște speranța: „în amintirea zilei de strigătoare nedreptate, din sărbătorirea nelegiuirilor negre împreună cu plânsul clopotelor vechilor altare, să răsară deșteptarea și credința în viitorul cel drept (...). Din cenușa trecutului risipită de mâini sacrilege și de hoarde lipsite de pietate va răsări soarele înviorător al dimineții pentru neamul nostru de acolo"30.

Românii bucovineni nu puteau rămâne pasivi față de ce se întâmplă dincolo de Prut. Ei au organizat numeroase întruniri de protest. Una din ele s-a desfășurat în sala filarmonică din Cernăuți, la 13 mai 1912. Cu acest prilej a vorbit președintele Junimii bucovinene", Aurel Stefanelli, care a deplâns soarta fraților basarabeni precizând că: „Se împlinesc o sută de ani de când o mamă blândă și bună a pierdut prin vitregia sorții pe una din fiicele sale". Vorbitorul a afirmat că românimea de pretutindeni a îmbrăcat haina de doliu pentru a deplânge soarta Basarabiei și a înfiera în fața Europei ruperea făcută din trupul românesc în anul 1812. A. Stefanelli atrăgea atenția că românii basarabeni au fost lăsați în mod voit în întuneric spiritual și în ignoranță cu scopul de a-i stăpâni mai ușor. Oratorul își încheia alocuțiunea printr-un blestem adresat asupritorilor neamului românesc, aflați în teritoriul cuprins între Prut și Nistru: „Pe ruși, care sărbătoresc astăzi: centenarul răpirii Basarabiei, ziua de doliu a neamului românesc, ajungă-i blestemele și durerea noastră ce le amestecăm între salutările de îmbărbătare ce le trimitem fragîor noștri din înstrăinata Basarabie"31.

Apeluri la rezistență, la condamnarea opresiunii țariste întâlnim în întreaga presă românească. Zamfir C. Arbore, fiu al Basarabiei, aprecia că autoritățile ruse

[58]


acționau la fel în Basarabia, în Polonia, Caucaz sau Finlanda. El îndemna la unirea tuturor energiilor pentru organizarea unor acțiuni hotărâte împotriva tiraniei țariste: „Trebuie să protestăm - scria cunoscutul publicist și istoric - trebuie să arătăm puternicului nostru vecin că nu vom împinge prudența politică până la lașitate (...) și într-un țipăt de la un capăt la altul al țării până la celălalt să strigăm rusului: „Oprește! nu sugruma neamul nostru din Basarabia . La rândul său, renumitul istoric ieșean, Alexandru D. Xenopol cerea poporului rus să acorde drepturi românilor din Basarabia: „Poporul român supune aceste fapte (este vorba de etapele subjugării Basarabiei - n.n.) marelui popor rusesc și așteaptă dacă nu restabilirea nedreptății făcută, căci aceasta este cu neputință, dar cel puțin tratarea de acum înainte a fraților săi români din Basarabia, așa că după ce s-a stins viați lor proprie de stat, să nu se stingă și să se sugrume și naționalitatea și limba lor particulară.

Marele imperiu însă să nu privească cu silnicie jalea în care se îmbracă tot poporul românesc pentru a deplânge pierderea Basarabiei iubite"33.

Nicolae Iorga a publicat în tipografia sa de la Vălenii de Munte o scurtă istorie a Basarabiei m care a evidențiat apartenența acestui teritoriu la România, condamnând opresiunea Ia care au fost supuși românii de aici din partea autorităților țariste. El a atras atenția vorbind despre leșinul arhiepiscopului Serafim cu prilejul festivităților din 16 mai 1912, când a preamărit răpirea Basarabiei, calificând-o ca o fericire pentru poporul ei, că „Dumnezeu cel drept respinge și doboarăpe acei care cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi și crimelor nouă.

Comemorarea anexării Basarabiei a atras după sine organizarea unor conferințe publice. La una dintre acestea, ținută la Craiova, generalul G. Marcu sublinia că în pofida momentelor grele prin care trecea poporul român, cauza sa națională va triumfa, căci „ea este sfântă și nu ni se poate contesta nici de cei mai implacabili rău voitori*. Victoria finală era izvorâtă din comuniunea de tradiții, obiceiuri și credința în același Dumnezeu. Toate acestea în opinia vorbitorului „ne vor înlesni succesul apăsat". Scuturarea jugului dominației străine nu se putea realiza decât prin unirea tuturor forțelor națiunii. Oratorul încheia apoteotic, adresând un îndemn fierbinte tuturor fiilor și fiicelor neamului să-și strângă rândurile pentru triumful idealului național, întrucât „uniți mai cu putere și înzestrați cu acea voință fermă caracteristică neamului nostru românesc, bătrânii și tinerii, tot ce e suflet românesc să zicem, - Cu Dumnezeu înainte! Jos tirania! Jos diplomația acaparatoare! Jos sclavia fraților apăsați!"35.

Tot în 1912, D. Munteanu-Râmnic a ținut la Ploiești o conferință publică, ridicându-se împotriva politicii de deznaționalizare promovată de autoritățile țariste. El condamna indiferența cu care era privită chestiunea fraților basarabeni în România liberă: „E o mare nedreptate ce se face fraților de acolo prin lipsa de interes a celor de aici, preciza vorbitorul. Sânu cred că pot sfârși mai bine decât atrăgând atențiunea tuturor asupra acestui fapt.

Parlamentul României a luat atitudine fermă în favoarea fraților basarabeni. Din inițiativa deputatului Take Policrat a fost expediată o telegramă Dumei rusești de la Petrograd. Documentul afirma că Centenarul pierderii Basarabiei oferă prilejul României să ridice, din nou, „eterna și istorica sa protestare contra nedreptății politice care desparte pe fiii aceluiași popor, aceleiași națiuni în interesul politic al celui mai puternic". Semnatarii telegramei își exprimă speranța, bazându-se pe „simțămintele de dreptate și de onoare a celei de a treia Dume rusești că Rusia nouă nu va face o sărbătoare din doliul unei națiuni vecine și amice".

Academia Română a comemorat și ea sub președinția lui Iacob Negruzzi răpirea Basarabiei. Cu acest prilej, profesorul C. Istrati a prezentat o comunicare intitulată Cetatea Hotinului. Vorbitorul a reliefat importanța istorică, strategică și

[59]


militară a acestei fortărețe, rolul ei în lupta de apărare a independenței naționale, mai ales, în vremea lui Ștefan cel Mare.

N. Iorga a completat în cuvântul său comunicarea profesorului Istrati cu noi date și mărturii, prezentând situația grea în care se află românii basarabeni.

Presa românească a evidențiat trecutul glorios al acestei părti ruptă samavolnic în 1812 din trupul Moldovei. Organul Partidului Conservator, ziarul „Evenimentul" din Iași scria că pământul Basarabiei este încărcat de istorie: „Acolo, în ținuturile Hotinului, Orheiului și Sorocei, fiecare falcă de pământ e o pagină de istorie a Moldovei, sub brazde se odihnesc osemintele străbunilor noștri, viața Basarabiei e o viață din viața noastră, după cum trupul ei e trup din trupul nostru . Un alt ziar ieșean, .Opinia", afumă că Basarabia a fost luată prin trădarea frățior Panaitache și Dumitru Moruzzi, fiii domnului fanariot CD. Moruzzi, care au vândut rușilor un secret de stat. Basarabia este însă parte componentă a României, căci „Noi pe Nistru avem hotar ai neamului, în apele lui adânci și limpezi s-au oglindit voievozii și plăieșii noștri în luptă cu dușmanii".

Pe tot cuprinsul regatului român, ziua de 16 mai 1912 a fost doliu național. Au avut loc adunări comemorative. La București, acțiunea a început prin oficierea unui tedeum în incinta bisericii Sf. Gheorghe de către preotul D. C. Butculescu. Cei prezenți s-au îndreptat apoi, in corpore, către sediul Ligii Culturale, unde a avut loc vernisajul unei expoziții dedicată fraților basarabeni.

Socialiștii români au organizat în Sala „Dacia" din Capitală o adunare comemorativă la care au vorbit între alții, dr. Cristian Rakovski, Zamfir Arbore, Hie'Moscovici, Toma Dragu. Ei au condamnat politica de asuprire națională a românilor basarabeni, promovată de autoritățile de la Petrograd. Principalul vorbitor a fost dr. C. Rakovski, care a stigmatizat politica Rusiei față de România, considerând-o reacționară, imperialistă: „Astăzi, tovarăși - arăta el - se vorbește mult de fapta hrăpăreață, de actul mârșav al unui stat străin, care prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui, care era populat cu români. Vorbesc de Basarabia". Președintele Partidului Social-Democrat arăta că răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru s-a făcut în mod brutal și constata cu tristețe și indignare „lipsa de protestare, această lipsă de izbucnire a sentimentului național, lipsă care se constată cu ocazia aniversării anexării Basarabiei".

Același ton vehement la adresa imperialismului rus întâlnim și în Manifestul P.S.D. din România, lansat cu acest prilej. Documentul aprecia că, „imperialismul moscovit și-a anexat un teritoriu străin, locuit de populație românească. Săvârșind această cucerire, țarismul rusesc era consecvent cu trecutul său. Războiul și cucerirea au fost, totdeauna, o manifestare normală a imperiilor absolute și semiasiatice ca Rusia".

Apelul se referea, în continuare, la preocuparea Rusiei de a ajunge la Marea Mediterană, dar pentru aceasta trebuia să cucerească Bosforul și Dardanelele: „Dar drumul spre Constantinopol duce în Europa prin România și Bulgaria. Iată, cum țara noastră a fost condamnată să fie indicată ca primă victimă a cuceririi rusești".

Documentul se ridica, în final, contra politicii perfide a Rusiei în centrul și sud-estul Europei, care sub pretextul protejării popoarelor din această parte a continentului european ducea o actiune concertată de cucerire. Sub pretextul mincinos de a emancipa micile popoare din Europa - concluziona manifestul - Rusia nu urmărea în realitate decât cucerirea Balcanilor, a strâmtorilor și ieșirea la Marea Caldă.

Cel care a imprimat acest ton vehement documentelor socialiștilor români a fost C. Rakovski. Din păcate, fostul președinte al P.S.D. nu a rămas consecvent punctelor sale de vedere. Părăsind România pentru a se alătura revoluției ruse, dr. Rakovski a renunțat brusc la poziția sa principală, corectă din anul 1912, abordând

[60]


în aceeași problemă, în ciuda tuturor evidențelor pe care chiar el le susținuse și a apelurilor la sentimentul național nu cu mulți ani în urmă, o poziție diametral opusă. Mai mult, în noile calități de președinte al Ucrainei Sovietice, apoi de ambasador sovietic la Londra, el pleda pentru noile cauze expansioniste, pe care le prezenta cu aceeași convingere cu care pledase împotriva imperialismului rusesc, în 1912 . Sesizând această bruscă schimbare de direcție, cunoscutul ziarist Constantin Bacal-bașa scria în paginile ziarului ^Adevărul" despre dr. C. Rakovski: Ori la 1912 nu era bun român, ori acum nu este sincer apărător al Rusiei Sovietice . Deci, când a spus adevărul?

Tot în 1912 și tot în sala „Dacia" din București a avut loc Conferința pe țară a social-democraților la care din partea fraților basarabeni au participat Sergiu Cujbă și Pan Halippa. „Cu acest prilej s-a luat hotărârea politică remarcabilă - nota P. Halippa, în memoriile sale - că partidul va lupta pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul țarist. Acest angajament se lua la o sută de ani după răpirea Basarabiei." La conferință ca reprezentant al celei de a tt-a Internationale socialiste a participat Leon Troțki, originar din târgușorul orheian Telenești.

în ziua de 16 mai 1912, la lași, au avut loc festivități comemorative. Ele au început la orele 10 dimineața, printr-un tedeum, oficiat în catedrala mitropolitană, la care au participat mii de locuitori ai vechii urbe moldave. După serviciul religios, cei prezenți au organizat o procesiune cu steaguri tricolore îndoliate, parcurgând în ordine străzile Ștefan cel Mare, Golia, până în Piața Unirii. Studenții și elevii intonau imnul național. Seara la Teatrul Național a avut loc un spectacol comemorativ . întruniri similare au avut loc și în alte centre ale țării, la Brăila, Buzău, Constanța, Craiova și Galați.

Acțiunile desfășurate în România liberă erau urmărite cu atenție de autoritățile țariste. Ele au luat măsuri severe de securitate. Au fost întărite posturile de frontieră și au fost alarmate unitățile din garnizoanele militare basarabene. Potrivit relatărilor făcute de ziarul „Universul" din 7 iulie 1912 au fost trimiși agenți secreți în principalele orașe din România pentru a se afla ce fel de discursuri s-au ținut. Acești agenți au expediat rapoarte superiorilor în care precizau că „idealul românilor ar fi să intre în posesia Basarabiei".

împlinirea în mai 1912 a o sută de ani de la răpirea Basarabiei de către Rusia țaristă a fost un nou prilej de reafirmare a solidarității românilor de pretutindeni. Acțiunile hotărâte, organizate de poporul român, au făcut ca manifestările inițiate cu fast de autoritățile țariste să nu-și atingă scopul. Pentru români, centenarul anexării Moldovei dintre Prut și Nistru a fost un moment comemorativ dureros, dar, în același timp, un nou prilej de reafirmare a dorinței unanime de înfăptuire a reîntregirii naționale. Peste numai șase ani, la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România, marcând începutul desăvârșirii unității-naționale românești, înfăptuită prin Unirea Bucovinei cu România în 15/28 noiembrie 1918 și prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, când Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu patria-mamă.


NOTE

1. Cf. Vasile Moisiu, Știri din Basarabia de astăzi, București, 1915, p. 161-162.

2.Liviu Marian, Cultura si școala în Basarabia, Chișinău, 1926, p. 260-261.

3 Cf. Dumitru Munteanu-Râmnic, Pentru Basarabia. Culegere de texte, Ploiești, 1912, p. 108.

[61]


4. Ștefan Ciobanu, Din trecutul școalei românești, în Școala Basarabiei, I, nr. 4, 1921, p.183-190.

5. Idem, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, ed. a Ii-a, Edit. Enciclo pedică „Gh. Asachi", Chișinău, 1992, p. 121. Despre deznaționalizarea românilor prin biserică - vezi NN. Topologeanu, încercarea rușilor de a deznaționaliza Basarabia prin biserică, Rm. Vâlcea, 1933, passim.

6. D.C. Moruzzi, Pribegi în [ara răpită, București, 1912, passim. D.C. Moruzzi a publicat la Iași tot în 1912 o culegere de cântece basarabene între care figurau: Marșul răzeșilor din Basarabia, Doina mazilului, Dorul basarabeanului, Hora Basarabiei, Pribeagul (vezi -Idem, Cântece basarabene, Iași, 1912,passim).

7. Dr. Petru Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru sub imperiul rus, în „Viața Românească", voi. LV, nr. XV, Iași, 1923, p. 176.

8. G. Murgoci, La population de la Bessarabie. Etude demograpbique, Paris, 1920, p. 19; Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânirea țaristă. 1812-1917, Edit. Didactică și Peda gogică, București, 1992, p. 74-75.

9. Cf. Constantin Aldea, O istorie zbuciumată. Basarabia până în anul 1920, Edit. Academiei de înalte Studii Militare, București, 1993, p. 65.

10. Nicolae Popovschi, Românismul în Basarabia și Unirea, în „Viața Românească", XIV, vol. L, nr. 6,1992, p. 355.

11. Pantelimon Halippa, Cronica vieții mefednss.), în Arh. fostului CC. al P.C.R., dos. 115, caietul nr. 1, p. 17-18.

12. Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice românești în context politic internațional (1806-1920), Edit. Albatros, București, 1993, p. 117.

13. A. Frunză, Cențenaruljăoirii Basarabiei, în „Adevărul", XXV, nr. 8144, din 10 mai 1912.

14. P. Cobolteanu, (P. Halippa), Scrisori din Basarabia, în „Viața Românească", an. VII, vol. XXV, 1912, p. 403^05.

15. Aniversare odioasă, în „Flacăra", I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 243.

16. Cf. „Viața Românească", VII, voi. XXV, 1912, p. 406.

17. Cf. loan Scurtu, Dumitru Almaș, Armând Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniță, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, Edit. Tempus, București, 19&4, p. 93.

18. Iorgu Tudor, în vâltoarea revoluției din 1917-1918. Basarabia autonomă și republică (manuscris furnizat de prof. George Vioreanu, fapt pentru care îi mulțumim și pe această cale), voi. I, p. 26-27.

19. Ibidem, f. 28; Ion Varta, Unele aspecte privind mișcarea națională în Basarabia la începutul sec. XX, în "Revista de istorie a Moldovei", Chișinău, nr. 4/1993, p. 21-22.

20. D. Munteanu-Râmnic, op. cit.,p. 108.

21. Cf. Alexandru V. Boldur, Basarabia românească, București, 1943, p. 84; Idem, Istoria

Basarabiei, Ediție de Victor Frunză, Edit. V. Frunză, București, 1992, p. 382.

22. Dr. Petru Cazacu, O sută de ani de robie, în „Viața Românească", VII, voi. XXIV, 1912. p.48.

23. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. a IV-a, Edit. Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991. p. 271; N. Adăniloaie. Unirea Basarabiei cu România (1918), în Studii și articole de istorie, an. LXII, serie nouă. București, 1995, p. 9

24. I. Nistor, op. cit., p. 270.

25. „Adevărul", XXV, nr. 8145, din 17 mai 1912.

26. I. Simionescu, Moldova dintre Prut și Nistru, în „Convorbiri literare", an. XLVI, nr. 5, mai 1912, p. 499.

27. Aniversare odioasă, în „Flacăra", I, nr. 30, din 12 mai 1912, p. 233.

28. Basarabia, în „Opinia", Iași, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

29. „Mișcarea", I, nr. 106. din 16 mai 1912.

30 1812-1912, în „Românul", Arad, II, nr. 106, din 16/29 mai 1912.

31. Scrisori din Bucovina. în „Opinia", Iași, IX, nr. 1590, din 16 mai 1912.

[62]


32. Zamfir C. Arbore, Centenarul înstrăinării Basarabiei. 16 mai 1812- 16 mai 1912, în „Adevărul", XXV, nr. 8133, din 5 mai 1912.

33. Alexandru D. Xenopol, Centenarul răpirii Basarabiei, în .Viața Românească", Vil, voi. XXTV, 1912, p. 334.

34. Nicolae lorga, Basarabia, scrisă după o sută de ani de la răpirea ei de ruși, Vălenii de Munte, 1912, p. 112; M.N. Pascu a scris și publicat în același an o lucrare cu conținut asemănător intitulată Basarabia, Ploiești, 1912.

35. G. Marcu, Răpirea Basarabiei. Tristă comemorare 1812-^912, Craiova, f.a., p. 34.

36. D. Munteanu-Râmnic, op. cit., p. 124.

37. Centenarul răpirii Basarabiei, în .Dimineața", IX, nr. 2844, din 17 mai 1912.

38. Ibidem.

39. Basarabia, în „Evenimentul", Iași, XX, nr. 62, din 12 mai 1912.

40. .Opinia", Iași, DC, nr. 1590, din 16 mai 1912.

41. „Dimineața", DC, nr. 2844, din 17 mai 1912; Centenarul anexării Basarabiei, în „România muncitoare", VIII, seria a Ii-a, nr. 36, din 16 mai 1912.

42. Ibidem.

43. Ibidem.

44. Cf. Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, ed. a Ii-a, Edit. Humanitas, București, 1990, p. 46-47. El a publicat în 1924 în ziarul englez „Manchester Guardian", din 25 mai și din 7 iunie 1924; sau în numărul din iunie al publicației „Nineteenth Century Review", același an, ori în cotidianul „Epoca", care apărea la Roma, o serie de articole în care condamna actul unirii Basarabiei cu România (Arhivele Statului București, fond Constantin Diamandi, dos. 53/1924, f. 1-4).

45. C. Bacalbașa, Doctorul C. Rakovski în chestiunea Basarabiei, în „Adevărul," XXXVI, nr. 12372, din 30 mai 1924; C. Rakovski a activat după război în diplomație, fiind însărcinat cu afaceri al sovietelor la Londra și ambasador ia Paris (Unirea Basarabiei cu România- 1918-1927. Documente. Ediție de Adina Berciu Drăghicescu și Lidia Brânceanu, Edit. Globus, București, 1993, p. 35.)

46. P. Halippa, Povestea vieții mele, în „Patrimoniu", Chișinău, 1990, p. 35.

47. 16mai 1912, în Iași, în „Opinia", Iași, IX, nr. 1591, din 17 mai 1912.

48. Cf. G. Maieu, Inedite la răpirea Basarabiei, Craiova, f.a., p. 3.

[63]


Rate: 
0
No votes yet