„Glasul Basarabiei“ în apărarea limbii naționale

Category:

Author:

Varta I. „Glasul Basarabiei“ în apărarea limbii naționale // Destin Românesc, 1998. № 1. PP. 87-97

Publicațiile de limbă română apărute în Basarabia între 1906—1918 au jucat un rol important în revigorarea conștiinței naționale a românilor basarabeni prin revendicarea și apărarea drepturilor naționale, suprimate de autoritățile țariste pe parcursul unui secol de ocupație rusească. Amintim că toate cele peste u duzină de periodice, fără nici o excepție, au tratat obiectiv și cu mult curaj civic problema apartenenței naționale a românilor basarabeni — ramura a întregului neam românesc

În cele ce urmează ne vom concentra atenția asupra activității hebdomadarului „Glasul Basarabiei“ (7 aprilie 1913—6 august 1914), care 1-a avut în calitate de redactor și editor pe inimosul român ieșean, devenit basarabean prin adopțiune — Gr. D. Constantinescu.

„Glasul națiunii“ a demonstrat în repetate rânduri ca împărtășește întru totul doctrina românismului, fapt ce i-a atras suspiciunea și învinuiri grave din parte; autorităților țariste că ar promova tactica de separare a Basarabiei de Imperiul rus și unire a acesteia cu România.

În nr. 12 ziarul publică programul său de activitate, document oficial, ce reflectă opțiunea întregului colegiu redacțional al publicației. Autorul programului se pronunță în cel mai explicit și tranșant mod în această problemă, operând frecvent cu noțiunea „poporul român al Basarabiei’. Pledând pentru autonomia Basarabiei programul considera necesar să se recunoască „în aceeași vreme națiunii românești predominatoare (subl. n.) în această provincie, dreptul la propășirea liberă și neîmpiedicată“. Pentru aceasta, continua documentul, — „pe de-o parte limba românească (subl. n.) trebuie introdusă, ca și în 1812, în dregătorii publice și în școală… și în același timp, Românii (subl n.) trebuie să aibă dreptul deplin de a alcătui orice întruniri și tovărășii ce ar urmări păstrarea și dezvoltarea limbei, literaturei și culturei naționale“.

Chiar și ziarul „Moldovanul“, care fusese lansat de autoritățile țariste (prin contribuția nemijlocită a guvernatorului Haruzin și a Președintelui Consiliului de miniștri P. Stolâpin), a avut curajul să abordeze în mod răspicat în paginile sale delicata problemă (pentru acele timpuri și împrejurări) privind apartenența etnica a românilor din Basarabia, demonstrând cu lux de argumente ca aceștia fac parte din neamul românesc.

Gh. V. Madan în articolul „Cine suntem și de unde ne tragem noi, moldovenii declara că Moldova de peste Prut, Muntenia, Oltenia, Banatul, Ardealul, Bucovina „sunt locuite tot de neamul nostru (subl. n.) cu toate că ei se numesc unii Moldovenii

87


ca și noi, alții Munteni, Bucovineni, Olteni, Bănățeni, Ardeleni, în sfârșit fiecare după patria sa, dar cu același grai, cu același obicei, același trecut și sunt de același sânge și lege cu noi“(subl. n.).

Utilizarea noțiunilor „român“, „românesc“ în presa periodică de limbă română din Basarabia era însoțită de mari riscuri: cenzura obținea pretextul necesar pentru curmarea activității publicației indezirabile.

În acest sens, Gr. D. Constantinescu recunoștea în nr. 18 al „Glasului Basarabiei“: „De cuvintele «român» sau «românească» pe aici se feresc ca de ciumă: nu-i chip să scrii, de pildă, 1. română, ci moldovenească, — să nu scrii cu «buchii latinești», dar cu rusești, ca să nu zică cei cu limba lungă: «iaca separatiștii! …»“.

Din atare considerente în paginile ziarelor de limbă română din Basarabia erau frecvent utilizate glotonimul „limbă moldovenească“, etnonimul „popor moldovenesc“. Dar, în același timp, nici un autor, nici o publicație basarabeană nu și-a permis să contra pună etnonimele „român“-„moldovean“, considerând noțiunea din urmă sinonim cu prima și tot odată parte componentă a acesteia. La fel ca și glotonimele „limbă moldovenească“-„limbă română“, care erau interpretate ca sinonime.

În primul număr, „Glasul Basarabiei“ publică un articol-program, în care colegiul redacțional schițează în linii mari tabloul realității dure și vitrege în care lâncezea românul basarabean și formulează eventuale metode și posibilități de ieșire din acel impas disperat.

Cauza „înapoierii și întunecării românilor basarabeni“, opinau autorii, era „nepăsarea“, specificând în continuare că „nu este vinovat atât moldoveanul întunecat ce n-are putința și bunăvoința de a se lumina… ci aceia dintre moldoveni, care deși sunt învățați în școli și-și dau seama cine sunt și de datoria sfântă ce o au către frații lor întunecați, totuși stau nepăsători față de dânșii, ba și-i mai dureros — unii se uită azi la moldoveanul întunecat, la țăran, chiar cu dispreț!“.

Ignorarea conștientă a limbii materne de către unele categorii de români basarabeni, refuzul acestora de a folosi în uzul cotidian, chiar dezicerea definitivă de ea constituiau un fenomen tot mai pronunțat în societatea moldovenească a Basarabiei la început de secol XX, pericol ce avea la temelie aceeași „nepăsare și lipsă de dragoste față de neamul din care provenea această „nouă specie“ de oameni, care adeseori se mândreau că cugetă într-o limbă străină, „pe când aceasta era o rușine“ — conchidea ziarul.

Indiferența și nepăsarea unor fruntași basarabeni era, în viziunea ziarului, într-atât de păguboasă, încât periclita însuși viitorul românilor basarabeni, sortindu-i „la dispariție ca națiune“.

Principala armă ce urma a fi utilizată în munca de deșteptare a conștiinței naționale a basarabenilor era limba română: numai prin graiul strămoșesc, prin limba noastră dulce, moldovenească se păstrează în noi iubirea de neam — într-însa se oglindește înțelepciunea neamului nostru, bunătatea sufletului și treapta sa de propășire“.

Lipsa școlilor naționale cu predare în limba română era o altă cauză a degradării spirituale a românilor basarabeni. Constatând că sub presiunea revoluției din 1905 autoritățile țariste oferiseră unele posibilități pentru ca ei „să se lumineze și să se deștepte prin carte moldovenească * (Societatea moldovenească, fondată în 1905, se autodizolvă la 12 decembrie 1906; introducerea în toamna lui 1906 a limbii române ca obiect de studiu în seminarul teologic și în școlile eparhiale de fete este anulată; ziarele „Basarabia“, „Viața Basarabiei“. „Moldovanul“ dispar după un scurt timp),

88


ziarul considera că fructificarea reală a noilor împrejurări politice se datora lipsei de susținere din chiar partea românilor basarabeni. Nemulțumiți de sprijinul confraților lor, ziariștii exagerau vina acestora. Modestele cedări smulse țarismului în perioada revoluției ruse au fost lichidate de reacțiunea care s-a declanșat odată cu dizolvarea Dumei a doua. În numărul doi ziarul „Glasul Basarabiei“ își corecta punctul de vedere privind efectele politicii de rusificare. În articolul de fond „Școala și biserica“ se arată că preoții și cadrele didactice au fost instruite în școala rusească, unde li s-a inoculat ideea „să nu vorbească și sa nu învețe moldovenește“.

Văzându se siliți de împrejurări „să învețe pe moldoveni în sfânta biserică si școală numai în limba rusească“, mulți preoți și profesori, fără a opune rezistență presiunilor s-au transformat „cu bună seamă din Moldoveni în Ruși, devenind astfel niște instrumente docile de rusificare a populației românești. Tentativele întreprinse de zemstvele Basarabiei la 1903—1904 de a revendica dreptul de instruire în școală în limba română și oficierea serviciului divin în aceeași limbă! s-au soldat cu eșec «din cauza carieriștilor», sau mai bine zis… de teama «separatismului» născocit de dânșii!.“. Revendicările însă au continuat. Ziarul considera că venise momentul să îndrăznească și alții, îndemnând la perseverență în „a cere limba română în toate școlilor sătești din Basarabia ca limbă de predare“.

Singura cale posibilă și justificată de a obține satisfacerea acestor doleanțe era cea a unor acțiuni energice: „Dacă nu vom cere, cum ni se va da?“, se întreba ziarul.

Totodată publicația se adresa și deputaților în Dumă din partea Basarabiei, rugându-i să depună eforturi pentru că autoritățile centrale să permită utilizarea limbii române în procesul de instruire în școală și în oficierea serviciului divin în biserică.

„Cereți, frați Moldoveni și Ruși, acei care aveți putință să faceți aceasta, cereți limba moldovenească în școlile din Basarabia! Limba moldovenească în școală, ca și în biserică! — astfel se încheia editorialul din nr. 2. Apelurile frecvente privind necesitatea imperioasă a mobilizării tuturor românilor basarabeni în vederea lichidării analfabetismului erau preluate și de corespondenții netitulari ai ziarului din localitățile rurale ale Basarabiei. Astfel, în nr. 17, Tudor Jereghi din Cojușna adresa conaționalilor săi un apel înflăcărat: „Sculați-vă toți, măcar acei care aveți durerea sufletului pentru neamul nostru, lăsați lenevirea și apucați-vă de lucru măcar în ceasul al unsprezecelea că zilele sunt rele, luați ca armă toiagul dreptății și pavăza credinței și, bătând, să batem neîncetat, să ni se deschidă și nouă!“. Autorul pleda pentru alegerea celor mai vrednici bărbați de credință, care „să ceară de la stăpânire drepturile noastre care ni se cuvin pe dreptate…“

Gr. D. Constantinescu în articolul „Către Moldoveni“, apărut în nr. 4, adresa păturii conștiente a românilor basarabeni un apel ce se asemăna mult cu mesajul imnului „Deșteaptă-te, române!“ de A. Mureșanu: …. acum ori niciodată să deschidem ochii celor adormiți… să-i trezim din somnul de moarte, să-i deșteptăm, să-i luminăm, — fiecare după puterile sale, — atât prin cuvânt, cât și prin fapte“. în încheierea înflăcăratei sale chemări își exprima încrederea în izbândă: „… sus sa avem inimile și să nădăjduim că dreptatea va birui! Ajutorul și unirea aduc neamului mărirea“.

În articolul „Limba moldovenească în școală“ (nr. 18), Gr. D. Constantinescu recunoștea că adepții reintroducerii limbii române în procesul de instruire în școală și în oficierea serviciului divin în bisericile din Basarabia au întreprins, către acel moment, nenumărate tentative, în special prin intermediul presei de limbă română și rusă, dar că aceste glasuri care răsunaseră prin gazete așa de multă vreme, rămăseseră

89


fără ecou din cauza politicienilor care se împotriveau acestui sfânt deziderat al românilor basarabeni: „mai lesne au fost crezuți aceia, scria ziaristul, care au născocit separatismul, decât în Durnovo, de pildă, de la gazeta «Peterburgschie Vedomosti», care nu s-a temut să spuie în această gazetă… crudul adevăr despre tot ce se petrece în Basarabia cu goana pornită împotriva limbii moldovenești și a acelora care îndrăznesc să o apere“.

Politica antiromânească a șovinismului velicorus atinge apogeul în această perioadă. Cei mai înverșunați reprezentanți ai lui „ajunsese curat să-și bată joc de noi, moldovenii, prin tot felul de asupriri și pâri nedrepte, că noi adică n-avem nevoie de limba moldovenească, întrucât o știm foarte bine pe cea rusească, dar că avem gând rău — să răpim Basarabia și să ne facem iarăși oameni cum am fost, adică Români!“.

Refuzul autorităților țariste de a permite instruirea în școlile Basarabiei în limba română, de a oficia serviciul divin în românește a condus, conform opiniei lui Gr. D. Constantinescu, la declanșarea mișcării inochentiste.

Politica feroce de rusificare promovată de țarism în Basarabia după revoluția de la 1905—1907 s-a manifestat, în modul cel mai violent, în cadrul bisericii ortodoxe din ținut, datorită „trecutului ostășesc, firii războinice și combative“ (J. Nistor) a noului episcop al Chișinăului, Serafim Ciceagov, care l-a înlocuit la 1908 în această funcție pe Vladimir.

Acționând prin metode drastice, Serafim a impus oficierea serviciului divin în limba rusă în toate bisericile din Basarabia, a terorizat și surghiunit în guberniile rusești pe preoții români care manifestau nesupunere față de indicațiile sale. Toate acestea au condus la înstrăinarea românilor basarabeni de lăcașul Domnului.

În atare condiții, ținute într-o perfectă limbă română la o mănăstire din orășelul Balta (Transnistna), predicile ieromonahului Inochentie, care se prezenta în calitate de trimis al lui Dumnezeu, au avut, în scurt timp, un enorm efect asupra credincioșilor. Dacă la 1912 secta sa număra doar 76 persoane, curând cifra adepților s-a ridicat la zeci de mii de oameni, aproape în exclusivitate români basarabeni și transnistreni, astfel încât aspectul religios al sectei se îmbina cu cel național. Miile de aderenți ai mișcării își vindeau casele, loturile de pământ și luau drumul dramaticului pelerinaj.

Avântul sectei inochentiste a îngrijorat autoritățile ecleziastice de la Chișinău. Congresul preoților, convocat la 5 martie 1913 la Chișinău, a decis, în scopul combaterii efectelor ereziei, asupra propagării Bibliei în limba română atât în biserică, cât și în școala primară.

Dar, cu toate măsurile întreprinse și în ciuda prigonirilor, românii basarabeni n-au încetat să creadă în cuvântul și în misiunea divină a lui Inochentie. În august 1913, în scopul reținerii ieromonahului și deportării lui într-o mănăstire de lângă lacul Ladoga în nordul Imperiului, cazacii înconjoară mănăstirea de la Balta. Apărându—1 pe Inochentie, 60 de credincioși cad jertfa sub săbiile cazacilor.

Nici surghiunul „profetului’ Inochentie n-a curmat exodul românilor basarabeni, care porneau cu miile în toiul iernii spre mănăstirea de la Lagoda, mulți dintre ei pierzându-și viața pe întinsurile de gheață ale Rusiei.

Judecarea și surghiunirea călugărului Inochentie la mănăstirea Solovki, pe o insulă din Marea Albă, l-au izolat de lumea exterioară. Aici el s-a pocăit, armând că „multe din rătăcirile sale se daioresc întunecimii minții lui, care, ca și la mulți Moldoveni de la țară, a rămas nefrământată de marea putere a științei“. Pocăința lui Inochentie și noua conjuctură creată de declanșarea primului război mondial au contribuit la diminuarea mișcării inochentiste în Basarabia. Efectele ei însă au persistat

90


mulți ani după aceea. Și astăzi se mai întâlnesc adepți ai doctrinei inochentiste în unele sate basarabene.

Marea popularitate a călugărului Inochentie în sânul românilor basarabeni, Gr. D. Constantinescu o explică prin faptul că el „fără buchii latinești, dar prin viu grai moldovenesc, deși pot zice românesc, pentru că cunoștea foarte bine limba română, vorbește frumos nu ca un moldovean, dar ca un bun român“.

Ziarul relata despre măsurile întreprinse de autorități în scopul de a neutraliza efectele produse de mișcarea inochentista. În nr. 18, informa cititorii despre decizia Consiliului școlar eparhial din Chișinău privind studierea în școlile parohiale a religiei în limba română. Referitor la alte discipline era permisă utilizarea de către profesori pe lângă limba rusă și a celei române. Directorul, Serafim Ciceagov, s-a văzut nevoit să accepte aceste concesii sub presiunea amplorii declanșate de Inochentie care propovăduia Biblia într-o limbă înțeleasă de credincioși.

La 21 iulie 1913 la biserica Sf. Gheorghe din Chișinău, Gavriil, episcopul Akkermanului, vicarul Eparhiei Chișinăului, a oficiat o slujbă religioasă în românește.

Asemenea acțiuni limitate nu rezolvau problema și nu puteau satisface revendicările fruntașilor basarabeni, hotărâți să obțină drepturi esențiale din partea autorităților țariste.

Gr. D. Constantinescu își exprima speranța că pentru a contracara pe viitor asemenea fenomene ca mișcarea inochentista, țarul și Sf. Sinod „vor da porunca mult așteptată de noi moldovenii ca în toate școlile începătoare bisericești și ministeriale din Basarabia sa se învețe numai pe limba moldovenească, măcar cei dintâi 2—3 ani, iar în celelalte școli limba moldoveneasca să fie introdusă în toate clasele, deocamdată măcar ca limbă neobligatorie, adică s-o învețe cine va vrea, după dorință“.

În nr. 3 al ziarului colegiul redacțional inserează un articol semnat de S. Calimachi, care îi îmbărbătează pe conaționalii săi, porniți „la luptă pentru lumină, împotriva întunericului, care… va fi lungă și plină de piedici“: un grav păcat cade peste acela care „și-a uitat graiul său, acesta — declara S. Calimachi — este un nerușinat, un vânzător de neam! Și cine oare vrea să-și vândă neamul, cred că nimenea… Numai acei cu inima împietrită pot uita cântecele dulci de leagăn ale mamelor lor, strigătele de luptă ale strămoșilor, doinele cu stih de foc, tânguirile ușurătoare“. Pentru a-și spori forța de convingere, autorul apelează la sfintele icoane ale neamului românesc: „Este îngrozitoare împietrirea voastră! Ce ar zice Ștefan cel Mare de s-ar vedea acum? Și-ar blestema ceasul nașterii, ceasul suirii lui pe tron și ceasul morții sale! El nu ar pricepe că cineva poate să-și uite graiul său cel frumos și plin de farmec. I-ar fi rușine de voi: ar înnebuni…“.

Izbânda, în viziunea lui S. Calimachi, putea fi obținută doar prin promovarea unor metode pașnice de luptă: „Fraților, la luptă. La luptă pentru graiul moldovenesc! Nu cu vărsări de sânge, nu răzvrătindu-vă împotriva stăpânirii și a bunului împărat, ci pe calea pacinică și dreaptă, pentru că atunci, fiți încredințați, — Dumnezeu va împlini toate dorințele voastre“.

În articolul „Credința“ (nr. 5), S. Calimachi abordează același subiect, dar sub un alt aspect — cel al rolului credinței în Dumnezeu în lupta pentru emancipare. Și de data aceasta apelează la trecutul glorios al poporului român: „Strămoșii noștri, scumpii noștri părinți cu credința au putut lupta pentru binele Patriei, a neamului și pentru dulcele grai moldovenesc. Cu credința nestrămutată în Dumnezeu, ei au putut birui pe turci, unguri, poloni și pe alții, cu «Doamne ajută!» ei se porneau la luptă“. La fel, numai datorită credinței, „ei au păstrat atâtea veacuri limba și obiceiurile sfinte ale

91


lor. Numai încrezându-se în Dumnezeu și bunătatea lui ei au putut să lupte pentru mărirea neamului lor și pentru frații lor asupriți“. Și își încheie înflăcărată chemare: „Deci și voi, moldovenii, nu vă lipsiți de credință și dragoste către Dumnezeu, ca El să nu-și ieie privirile de la voi și să vă lase în ghearele Satanei“.

Problema instruirii în limba română a fost abordată în paginile ziarului și de alți autori. în articolul „Despre școală“ (nr. 13) cel care semna „Friptu“ (probabil, un pseudonim) considera că „școala are mult mai înalte datorii decât a învăța pe moldoveni o rusească stâlcită”.

Pentru a demonstra prioritățile instruirii în limba română, autorul aduce drept exemplu succesele românilor transilvăneni: „Când te uiți la cei mocani români, veniți cu oile din Austria și îi vezi în opinci și ițari, în port țărănesc, nu-ți vine a crede că ei sunt atât de deștepți; dar când te dai în vorbă cu dânșii, când îi vezi că toți știu carte, citesc cărți, gazete, când îi auzi vorbind despre Dumnezeu, despre istoria țării, despre politica lumii, înțelegi — te minunezi și gândești de ar ști ai noștri din Basarabia măcar a treia parte din cele ce știu ei“. în nr. 15 al ziarului același autor continuă abordarea problemei în articolul „Starea tristă“, constatând cu regret că veacul al XIX-lea, „veacul electricității și al aburului, bogat în atâtea descoperiri în domeniul științei, n-a oferit nimic românului basarabean. Tot carul cel de lemn cu boi îl slujesc și acum ca și pe timpul lui Ștefan cel Mare… Despre starea intelectuală nici nu mai e vorbă. Moldovenii constrânși în micile lor nadeluri n-au unde să pască un porc, o gâscă. Și nu-i departe vremea, când ei au să fie nevoiți sau să intre argați la alții, sau să se împrăștie prin Siberia nemărginita“.

În concluzie, autorul spune că, pentru ieșirea din acest cerc vicios, „Apostoli ne trebuie! Apostoli, care să ne strângă grămadă și să ne facă să ne reîntoarcem dreptul de viață omenească, nu prin lupta politică, care nu ne este cu putință și de folos, ci prin luminarea minții și dezvoltarea sufletului“.

În nr. 17 al ziarului același autor („Fruptu“) publică articolul „Un proiect“, în care face propuneri concrete privind soluționarea problemei abordate de el în cele două numere precedente. Și anume: să se fondeze o Societate moldovenească ce-ar oferi sprijin financiar tinerilor dornici să obțină studii superioare. Acești tineri să fie de origine românească și să reprezinte toate categoriile sociale — boieri, țărani, intelectuali, preoți. Aceștia urmau să studieze, conform opiniei autorului, „pe lângă științele cerute de școalele cele rusești, și limba și literatura românească“. După terminarea studiilor, ei, în mod obligatoriu, erau obligați să revină în Basarabia și să onoreze, cel puțin în decursul câtorva ani, oferta făcută pentru ei de Societatea moldovenească.

Semnatarul articolului „Limba moldovenească în școală“ (nr. 20), notat cu pseudonimul „Crai Nou“, polemiza cu adepții rusificării, care erau de părerea că „moldovenilor mai puțin le-a rămas de acu până s-or face ruși, decât să se întoarcă la ale strămoșilor lor“, reproșându-le acestora că „fără limba moldovenească, moldovenii vor fi cea mai bună țarină pentru orice credințe deșarte, rătăcire și beție“.

Gr. D. Constantinescu în articolul „Pentru lumină“ (nr. 38) revine din nou la problema enormei responsabilități ce revine categoriilor culte și înstărite ale românilor basarabeni față de conaționalii lor, aflați în bezna întunericului, susținând că nu se manifestă… „nici dragoste frățească, nici bunăvoință din partea celor luminați și mai ales din partea celor cu putere, ale căror cuvinte ar putea fi ascultate orișicând, numai dacă ar vrea să se puie pe atâta ca să scoată cu orice preț de la întuneric la lumină întreg neamul moldovenesc din Basarabia prin școli moldovenești, prin

92


biblioteci cu cărți și gazete moldovenești, în sfârșit — prin carte și numai prin carte moldovenească! “. În continuare aducea un grav reproș deputaților din Dumă din partea Basarabiei care „nici n-au deschis gura cât au șezut pe canapea Dumei, un lipovan mai degrabă s-a găsit cu cap să ceară drepturi pentru moldoveni, să cere limbă moldovenească și școală și Duma 1-a ascultat: mai departe n-a mers treaba atuncea. Dar ar merge ea cumva acuma, dacă deputații noștri s-ar pune luntre și pune pentru școli moldovenești“. Și sublinia, că una din datoriile de căpetenie ale „frații noștri moldoveni de neam mare“ e să revendice „lumina binefăcătoare a învățământului prin carte moldovenească“.

Gr. D. Constantinescu își încheia articolul cu o rugăminte adresată același reprezentanți ai românilor basarabeni cu influență în societatea basarabeană: „Iubiți-ne precum și noi vă iubim pe voi, căci trăim cu nădejdea că cândva se vor deschide inimile voastre și pentru noi, apropiindu-ne din ce în ce mai mult și lucrând împreuna pentru luminarea și fericirea neamului nostru moldovenesc din Basarabia“.

În articolul „Dați-vă copiii la școală, la meșteșuguri, la negustorii“ (nr. 43, autor anonim), pentru a convinge pe românul basarabean de oportunitatea imperioasă instruirii tinerei generații, recurge la cuvinte tari: „…a nu ști carte este o pagubă mare și o rușine fără seamăn și un păcat ce nu se iartă“. După care enumera marile avânt pe care le oferă omului știința de carte: „Cartea ascute mintea… Omul cu mintea ascuțită și înțelepțită prin învățătură altfel trăiește: își cunoaște țara, cunoaște mai bine pe Dumnezeu, nu se lasă înșelat la vânzări, cumpărături, își cunoaște drepturile datoriile, îi chibzuit la trai, își caută de muncă mai cu pricepere“.

Ziarul caută să cultive cititorului preocuparea pentru utilizarea limbii naționale. Maria V. Epure în articolul „Către moldoveni“ (nr. 37) lansează un apel semnificativ: „Cu străinii care vorbesc măcar oleacă limba noastră, vorbiți numai moldovene: iar pe cei care nu pricep deloc limba noastră, stăruiți-vă a-i învăța să grăiască moldovenește. În Basarabia toți trebuie să știe și să vorbească moldovenește“.

Autoarea abordează și problema alfabetului latin — veșmântul firesc al limbii române: „Dintre toți români de pe pământ, numai noi, moldovenii din Basarabia scriem și tipărim cu buchii rusești, care nu sunt potrivite pentru arătarea tuturor sunetelor limbii noastre, pentru scrierea moldovenească“. Maria V. Epure stăruia asupra priorităților ce se vor deschide în fața acelora ce se vor decide să-și însușea tehnica citirii în limba română cu ajutorul alfabetului latin: „învățând a ceti buchii românești, ceea ce nu-i greu de făcut, fiecare va putea să citească cărțile de tot fel și gazetele românești, comoară neprețuită pentru luminarea minții. Iaca de ce spun că-i bine spre folosul nostru să învățăm a ceti românește ca să ne putem folosi cât i mult și de cărțile românești, care totodată sunt foarte ieftine“.

Alfabetul latin al limbii române a fost insistent propagat de ziar și în următoarele numere. În cadrul unei rubrici ce devenise permanentă se oferea cititorilor informații privind ortografia corectă a cuvintelor cu alfabet latin, explica alte reguli din domeniul gramaticii limbii române.

Ziarul relata despre completarea bibliotecii de carte română care urma să deschidă la redacția „Glasului Basarabiei“: „… toți moldovenii, rușii ș. a. doritori să citească cărți de tot felul pe limba moldovenească sau românească, cum îi mai zic unii, vor avea prilejul acesta în orice vreme, la ceasuri hotărâte și fără nici o plată gândim noi“. „În cadrul bibliotecii vor putea fi ascultate fără plată și lecții de limbă și literatura «moldovenească». Doritorii de a învăța să scrie, o vor putea face după dorință: cu buchii latinești, rusești, slavonești ș. a.“

93


T. Roman în nr. 46 al ziarului pleda pentru fondarea, în satele Basarabiei, a bibliotecilor obștești cu săli pentru lectura și adunări, unde să aibă loc lecturi în comun, discuții, schimb de idei. Numai în acest mod oamenii vor putea avansa și „se vor deprinde a trăi după lege — frățește și nu ca amu — unu tare și altul mare“.

Ziarul a pledat, în repetate rânduri, în favoarea fondării unei Societăți moldovenești, care ar fi putut, pe lângă alte activități, să tipărească și cărți în limba română.

M. Minciună în articolul „Ce este judecata în Basarabia noastră“ abordează o altă gravă problemă cu care se confruntau românii basarabeni: cea a unei lipse totale de drepturi juridice.

Cele mai grave abuzuri și nelegiuiri, consideră autorul, aveau loc în judecătoria de voloste „unde dreptatea se cumpără dacă nu cu bani (rachiu) și altele, apoi, neamuria și prietenia cu «sudecii», aici, de regulă, aveau prioritate covârșitoare nu numai că oamenii proști care adeseori nu știu nici o buchie și n-au nici cea mai puțină cunoștință de legi, dar de multe ori și fără soveste“.

Chiar și cele mai înalte instanțe judecătorești din Basarabia, — opina autorul, — „nu pot face între noi dreptate. Nu pot pentru că orânduielile în stăpânirile noastre de pământ, obiceiurile moștenirii ș. a. sunt străine legilor rusești“. M. Minciună avea perfectă dreptate: autoritățile țariste au aplicat în Basarabia în mod artificial legislația rusească, ignorând multiseculara practică românească în domeniul jurisprudenței care până atunci a servit în soluționarea diferitelor litigii juridice.

Inutilele și interminabilele adresări ale țăranului român din Basarabia în instanțele judiciare îl epuizau fizic și moral, el fiind nevoit să-și cheltuie cele de pe urmă mijloace financiare: Jalea te cuprinde când vezi pe bietul moldovean rupt și flămând, poate cu o bucățică de mămăligă rece în traistă, umblând pe ulițele târgului și căutând «advocații» sau «ablacații» și judecătoriile unde el duce cea de pe urmă bucățică, ruptă din gura copiilor lui flămânzi, lepădați acasă, poate cu mama lor bolnavă“.

M. Minciună, în câteva numere ale ziarului (nr. 20, 28, 29, 32), critică politica agrară a guvernului de la Petersburg, indicând asupra esenței antiumane a legii despre majorat care stabilea doar un singur moștenitor al pământului părinților — fiul cel mai mare.

În momentul când acea lege va fi aplicată, în Basarabia se va declanșa un puternic aflux de emigranți care-și vor părăsi baștină, părinții și frații, luând calea Rusiei și Siberiei, opina publicistul basarabean.

Adoptarea unei asemenea legi era considerată de autor ca „un pas greșit“ al autorităților țariste: „Stăpânirea îmbla ca frunza pe apă, începe de la „mulți ani- și o sfârșește cu «veșnica pomenire»“. Consecințele acestei legi pentru Basarabia vor fi din cele mai dezastruoase, dacă nu chiar catastrofale, conchide M. Minciună. Această lege „va pune pe drumuri pe moldoveni, prefăcându-i în hoți și calici“.

Cu atât mai mult cu cât în Basarabia nu erau condiții favorabile pentru plasarea în câmpul muncii a persoanelor care, în rezultatul acțiunii legii despre majorat, vor rămâne fără lucru: industria în ținut era slab dezvoltată și nu putea oferi locuri suplimentare de muncă.

În articolul „Raiul întunericului“ (nr. 47, 48), V. Cazacliu pornește de la o constatare amară privind efectele negative ale exodului de populație românească din Basarabia spre întinsurile de gheață ale Siberiei: „Multe mii de moldoveni își vând multa-puțina lor avere și se duc în Siberia, unde-o prăpădesc ș-apoi se întorc goi și calici“.

94


Cea mai periculoasă consecință al acestui exod, în viziunea autorului, era schimbarea raportului etnic între românii basarabeni ramași în ținut, și elementul alogen, care în aceasta perioada cunoștea o creștere artificială, stimulată de un aflux de emigranți ruși din guberniile imperiului: „Moldovenii leapădă Basarabia, vând pământul cu tot ce mai au și se duc să cate binele pe vânt; da la noi în Basarabia vin în locul lor rușii, armenii, nemții, jidanii, polonii și alții care găsesc, slavă Domnului, destulă mămăligă, bucurându-se de toate bucuriile pământului nostru strămoșesc“.

Acest proces era de fapt abil dirijat de autoritățile țariste care urmăreau un scop mai vechi, dar întotdeauna constant — deznaționalizarea și asimilarea populației românești din Basarabia.

V. Cazacliu analizează situația discriminatorie în care se aflau românii basarabeni sub aspect profesional. Serviciile și profesiile mai prestigioase erau, de regulă, deținute de străini, iar reprezentanții populației autohtone se mulțumeau cu cele fără prestigiu: „în Basarabia — mașinist, stoler, potcovar, fierar, vânzător în dughene (pricazcik), chiar și belle «șveițar» — tot rus, polon, neamț, numai nu moldovan, ca și când el nu-i vrednic să fie măcar «șveițar» (ușier, portar); îi vezi însă pe cei mai mulți dintre moldoveni spălători de blide, prin tractiruri, sau măturători pe uliți — și mai rar întâlnești din cei neștiutori sau puțin știutori de carte, vânzători prin dughene, stoleri ș. a.“

Autorul consideră că agricultura nu putea fi unica vocație a românului basarabean, care „fără pământ piere, da alții la noi fără el o duc înzecit de bine. Da câte mijloace sunt la noi ca să trăim în cuibul nostru, câte izvoare de bogăție, afară de pământ, — da noi nu le știm! Care-i pricina? întunecimea noastră“.

Un mijloc pentru un trai omenesc era, în viziunea lui V. Cazacliu, culturalizarea populației. Cel mai eficient mijloc da asigurare a succesului în procesul de culturalizare, continuă publicistul basarabean, va fi școala națională cu predare în limba română. Această instituție va deveni o chezășie în cultivarea patriotismului, dragostei pentru glia străbună: „Numai această școală, ca o bună mamă, ne va arăta viața lumii, ne va învăța ca să putem trăi aici, — pe pământul nostru strămoșesc, pe care toți moldovenii suntem datori a—1 apăra și a—1 stăpâni, ca pe cea mai sfântă moștenire, rămasă nouă de la strămoșii noștri“.

Școala rusească nu putea să ofere românilor moldoveni din Basarabia asemenea avantaje, ba mai mult, opina autorul, ea era absolut insuficientă: „Școlile rusești nu sunt școli adevărate pentru noi, ci numai niște păreți de cărămidă sau de vălătuci, ce nu dau nici o hrană sufletului și minții noastre, — nici un folos. Școala rusească ne învață numai buchii rusești. Cu această școală nu ne vom face oameni, da nici ruși, pentru că moldoveanul încă nu s-o lepădat de legea lui Dumrezeu să-și uite neamul și pentru că, cum o zis moșu Nestor Andronescu (un țăran din Bucovina): «Românul are șapte vieți în pieptul de aram㻓.

În aceeași ordine de idei, V. Cazacliu evoca exemplul demn de urmat al polonezilor, aflați și ei sub regim rusesc de ocupație.

„În școala leșească, stăpânirea dă școli de cărămida, dar țăranii, știind că puțin le aduc aceste cărămizi, își numesc adevărați învățători, care îi deșteaptă pe limba lor, și de aceea ei cu mult îs mai deșteptați decât noi. Ei nu fug în Sibiri, da fac toate chipurile ca să dobândească un trai bun în țara lor: prin tovărășii de credit, de ajutor ș. a. ei își dau mâna unul altuia, se ajută unul pe altul la orișice întâmplare, după cum vedeți că fac jidanii la noi, pe pământul nostru“.

în același context autorul insistă asupra unui paradox ieșit din comun, specific, probabil, Basarabiei: „La noi, alte nații au dreptul să învețe carte pe limba lor, noi,

95


însă, în Basarabia noastră n-avem acest drept și nu—1 vom avea niciodată, dacă mai marii noștri, moldoveni luminați și cu putere, nu se vor uni să ceară de la stăpânirea rusească dreptul de a ne lumina și noi în școală pe limba mamă, pe limba moldovenească, ca să putem fi și noi oameni între oameni“.

V. Cazacliu propunea să fie depășit impasul și să se treacă la tactica revendicativă: „De aceea, nu trebuie să stăm cu mâinile cruciș, să așteptăm până ne-or acoperi cu țărână, ori ne vor unge ochii cu vreo milostenie sau «dezlegare», pe hârtie numai, ci trebuie cerut dreptul care ni se cuvine, dreptul de a ne lumina pe limba noastră moldovenească“. Numai prin școli moldovenești ne vom trezi „din somnul cel de moarte, și om ști ce să facem ca să putem trăi pe pământul nostru, care acuma, în parte, este arendat sau stăpânit pe veci de tot felul de streini de neamul nostru moldovenesc“.

Ziarul „Glasul Basarabiei“ a propagat în paginile sale opere ale clasicilor literaturii române, dar și autori mai puțin redutabili, mulți dintre care abia-și făcuseră debutul în lumea scrisului. Dintre clasici apare mai frecvent în paginile ziarului V. Alecsandri: Doina (nr. 2), Steluța, Stelele (nr. 12), Balcanul și Carpatul. (nr. 15), Doina dragostei (nr. 17), Păsărică (nr. 23), Ieri și astăzi (nr. 37), Bucovina (nr. 39), Oaspeții primăverii (nr. 50).

Mihai Eminescu este prezent cu Revedere(ni. 17), Ce te legeni, codrule (nr. 24); C.Negruzzi cu Doina noua (nr. 51); A. Pann cu Povestea împăratului (nr. 3D; A. Donici cu Capra și iada, Doi raci (nr. 18); Vulpea și bursucul, Două poloboace (nr. 40); I. Creangă cu Ion Roată și Vodă Cuza (nr. 16, nr. 17), iar M. Sadoveanu cu Sfatul cel mai bun f nr. 32), Istoria unei pălării (nr.33) și Boii lui Călin (nr. 34—35); G. Coșbuc cu Noaptea de vară (nr. 15); St. O. Iosif cu Pastel (nr. 13).

Din cea de a doua categorie de literați prezenți în coloanele ziarului vom nominaliza pe O. Carp cu Doina (nr. 13); Ana Conta-Kernbach cu Nopți de vară (nr.l 1), Al. Sihleanu cu Streinul (nr.14), N. Beldiceanu cu Pohta mângâierii (nr. 14); Gh. A. Dinicu. Dur de sat (nr. 2); D. Vasiliu cu Primăvara (nr.1), Ecat. Pitiș cu Aprilie (nr. 2), Gr. Crețeanu cu Cântecul străinătății (nr. 23); B. Momuleanu cu Toamna (nr. 28); N. Bolenti cu Cântec de toamnă (nr.50); Radu R. Rosseti cu Semănătorul (nr. 40), În zadar (nr.42) Maulda Cugler-Poni cu Cea din urmă dorință (nr. 22), În natură-i grea tăcere (nr 32).

Th. Speranția a figurat în paginile ziauilui cu versuri de douăsprezece ori; C. Miculescu, V. Demetrius-Iași. E. Sevastos. Scarlat Calimachi — toți de câte trei ori; C. Nottara și I. Adam — câte o dată.

„Glasul Basarabiei“ promovează și talente locale. Mihail Minciună — unul dintre i ei mai buni publiciști ai ziarului este prezent cu multă poezie proprie. Din diferite localități ale Basarabiei la redacție sosesc, versuri semnate de autori, pe care le publică, dar care erau adesea fragmente de folclor local în aceasta ordine de idei pot fi menționați: Gh. Năstase clin comuna Hristici. județ..I Soroca, P. Greculov din comuna Vâprova; Gavriil Muntearu dir comuna Furceni, județul Orhei; V. Florea din Rudi, jud. Soroca: D. Copâlniceanu din comuna Bravicea; T. Jereghi din Cojușna, jud. Chișinău ș. a.

Chiar și numai arest argument demonstrează că ziarul era căutat în localitățile rurale ale Basarabiei, având mare priză la cititor. În nr. 27. Gr. D Constantinescu informa c\ la acel moment publicația avea peste 600 de abonați permanenți — în toate colțurile Basarabiei, în România și peste Nistru.

Ziarul „Glasul Basarabiei“ a propagat în paginile sale tradițiile, obiceiurile ți datinile populare ale românilor din Basarabia și ale celor din Regat.

96


Ștefan Holban publică în nr. 32, nr. 33 studiul Nunta la moldoveni, iar în nr. 3’ — Nunta moldoveneasca în ținutul Chișinăului. T. Urdică semnează eseul Cântec de joc (nr. 26), iar T. Mălai — Plugușorul (nr. 4). Au mai fost abordate tradițiile Iertăciunea (blagoslovenia) tinerilor la nuntă (în versuri) (nr. 40); închinare, colacilor ce duc finii nănașilor la botez ori de cununie (în versuri și proză) (nr. 41] Cojocăria(în versuri) (nr. 42) din România; colinde: Sus boieri, nu mai durmiții Florile dalbe, Cântec de stea (nr. 36); Din obiceiurile noastre. Crăciunul, semnat Moșu Toader din Bender (nr. 36) ș. a.

Rubrica „Corespondențe din România“ oferea cititorului basarabean o gamă variată de informații privind aspecte ale realizărilor obținute de către frații „de peste brazdă“, în domeniile economic, social, cultural. Uneori printre rândurile aceste rubrici colegiul redacțional strecura și câte un gând curajos și „rebel“, cum ar fi, d exemplu, fraza din nr. 35 al publicației: „România este o țară mai slobodă decât noastră“.

Publicația a reflectat pe larg participarea României la cel de-al doilea război balcanic. Un singur număr de ziar însera uneori până la șapte-opt informații I subiect. Bineînțeles, abordând problema, toate simpatiile erau de partea României.

Ziarul întreținea și alte rubrici permanente ce aveau menirea să lărgească orizontul de cunoaștere al cititorului de limbă română, să-i dezvolte spiritul critic umorul. La „Vorbe înțelepte“ apăreau maxime, diferite aprecieri făcute de cei nu redutabili reprezentanți ai culturii și civilizației mondiale, dar și spuse, zicale di popor.

O altă rubrică ce avea priză la cititori era cea intitulată „Ghicitori“. „Sfătui folositoare“ se adresa în special țăranului român, oferindu-i cele mai diverse rece mandări din domeniul agriculturii, medicinii, menite să-i ușureze întrucâtva viața Rubrica „Din Basarabia“ includea știri din viața satului moldovenesc. La „Scrisori către redacție“ erau publicate corespondențe primite din diferite localități ale Basarabiei semnate, de obicei, de corespondenți netitulari.

În nr. 55, la rubrica „Din istoria Românilor“, ziarul publica „cum a trecu Basarabia la ruși“. Au mai fost publicate, în două rânduri, la rugămintea administrație revistei „Neamul Românesc“, informații care invitau românii basarabeni, dornici s; cunoască trecutul istoric al neamului, să vină la cursurile de vară de la Vălenii d« Munte, unde urmau să țină prelegeri profesori de notorietate în frunte cu N. Iorga.

Concluziile care se desprind din cele expuse până acum vor să demonstreze că ziarul „Glasul Basarabiei“, prin pledoariile sale, prin înalta ținută critică, a fost un apărător al limbii și entității naționale a românilor basarabeni aflați sub ocupație rusă

SUMMARY

Besides other periodicals in Romanian language at the beginning of the XXth century „Glasul Basarabiei“ („The Voice of Bessarabia“) insisted courageously on the compulsory Romanian language teaching in primary and secondary schools and high schools, and on the Romanian language services in church. It thus helped intensify the fight for reaffirming the national identity and for developing the Romanian conscience in Bessarabia.

97

Rate: 
0
No votes yet

Comments

Caterev Cristina's picture

Este un site util pentru cercetatori.